Dilemă medicală

Să zicem că o persoană în vârstă se îmbolnăveşte grav, iar medicii îi informează familia că bolnavul suferă de cancer în ultima fază. Este o veste groaznică pentru copiii bătrânului, dar după ce se sfătuiesc, decid să nu-i spună omului ce are.

Bătrânul, deşi plimbat pe la spitalele [inclusiv la secţiile de oncologie] din două oraşe, nu realizează ce are. Poate din cauza bolii avansate, poate pentru că în viaţa lui nu a prea avut de-a face cu spitalele, nu ştiu de ce, dar nu ştie de ce boală suferă. Nu ştie că urmează să moară.

În cele din urmă, lăsat singur cu un medic mai dintr-o bucată, acesta îl informează, sec, că are cancer, că nu se mai poate face nimic în afară de a-i administra morfină ca să mai scape de dureri şi că ar fi bine să-şi încheie socotelile cu viaţa.

Omul e luat complet pe nepregătite şi are un şoc. Starea de sănătate i se înrăutăţeşte.

În fine, dilema mea este următoarea: când o rudă în vârstă se îmbolnăveşte de boala asta urâtă, ce faci? Îi spui că urmează să moară sau o laşi să sufere, dar să aibă speranţa că se va vindeca? Eu nu pot să înţeleg varianta în care bolnavul este lăsat să trăiască cu speranţa că se va face bine. Nu pot să înţeleg lipsa de comunicare dintre un bolnav de cancer şi familia sa, dar mai ales nu pot să înţeleg cum medicii nu informează un pacient cu privire la starea sa de sănătate.

Una dintre bunicile mele este de părere că bolnavul în cauza nu trebuia să afle ce are. Mai bine să spere că se va face bine, zice bunica mea. Adică un fel de “minte-mă frumos, chiar dacă eu am cele mai chinuitoare dureri cu putinţă!”.

Eu vreau să ştiu ce am, dacă o fi să mă îmbolnăvesc cândva; chiar dacă-i o boală gravă, sau cu atât mai mult, vreau să ştiu. Una e să fiu minţită că mă voi face bine şi alta să ştiu că mai am de trăit trei luni. Sigur, e foarte posibil să vând tot ce am şi să plec în lume dacă mai am puţin de trăit, dar cred că asta ar fi ultima problemă a celor din jurul meu. Ideea e că eu aş vrea să ştiu. Şi nu cred că există om care să prefere să îşi trăiască ultimele luni de viaţă în durere şi minciună.

Dar poate mă înşel. Voi ce părere aveţi?

17 thoughts on “Dilemă medicală”

  1. Ma, e destul de fragila situatia. Acum vreo 12 ani, medicii i-au descoperit bunicului meu cancer la stomac. Au fost trei diagnostice, copiii lui (mama si unchii mei) l-au dus si la alte pareri. Acelasi diagnostic: cancer la stomac, in stadiu aproape terminal, toti i-au dat intre 4 si 6 luni de viata.
    Au decis sa nu-i spuna nimic, nici macar bunicii mele nu i-au zis. A facut un tratament, dar nu citostatice sau radioterapie, tot copiii lui au decis ca nu are rost sa-i chinuie batranetile.
    Bunicul meu a implinit in decembrie 90 de ani si e bine, sanatos. Cu vederea sta mai prost, dar in rest e lucid si rosu in obraji. Nu stiu daca e din cauza ca n-a stiut nimic, daca medicii s-au inselat sau daca a fost o minune.

      1. Cand ai un ciocan vezi numai cuie. Cand ai un bisturiu, vezi numai operatii. Cunosc si eu un caz din asta, dupa medici trebuia sa moara in anii ’80, nu se poate face nimic etc. si inca traieste.

        Dupa mine, e bine sa ii dai cat mai multe sperante. Partea cu “mori in x luni”+”nu se poate face nimic” mi se pare o tampenie uriasa. Multi au o cadere din cauza asta si renunta la lupta.

  2. Trecem prin asta as we speak. Bunica mea fiind cu zilele numărate. La început nu i-am spus. Acum ştie. Ştie că tumora a crescut, ştie de ce vine să facă radioterapie. Atâta doar nu ştie: că la Cluj au deschis-o şi închis-o neputând-o opera. Şi-mi pare rău că nu i-am spus de la început. Pentru că acum minciuna ne-a înconjurat, acum ea crede că la numai 6 luni de la operaţia “de succes” tumora a revenit. Dacă ar fi ştiut adevărul ar fi fost mai simplu de digerat: aceeaşi tumoră, trebuie să vedem ce-i facem.

    Deci, da: pledez pentru adevăr.

  3. Si eu as vrea sa stiu daca m-as afla in situatia respectiva. Pana sa moara unul dintre bunicii mei nu mi-am pus problema asta, insa de atunci lucrurile s-au schimbat. Poate as face o ultima calatorie pe meleaguri straine ori poate m-as bucura de cele natale impreuna cu cei apropiati. E greu si pentru cel bolnav, dar si pentru familie.

  4. E vorba si de incarcatura emotionala a unei astfel de vesti, de structura psihicului celui bolnav, de impactul pe care vestea il poate avea asupra lui.
    In unele cazuri e mai bine sa nu stie, asta pt a nu il pune in pericol si mai tare.

  5. Fara sa treci prin situatie, e destul de usor de spus/digerat. Ianinte de ianuarie anul acesta sustineam si eu sus si tare ca as spune, ca e ok sa se stie, ca merita sa stie ca mai are de trait x luni.
    Ehh… in momentul in care esti pus in fata faptului implinit lucrurile stau altfel. Cand trece printr-o operatie majora, cand primesti lovitura dupa lovitura, totul culminand in 2 saptamani cu diagnosticul de cancer in stadiu final, nu mai poti sa spui nimic. Speri ca reusesti sa ii faci ultimile zile mai frumoase, ca o motivezi sa lupte mai mult, ca spui cele mai savuroase glume, ca gatesti cele mai bune dulciuri…
    Si da, intr-o luna si jumatate am pierdut-o pe mama. Este nenorocita rau boala asta..

  6. eu cred că pe mine nu m-ar putea minţi pentru că mi-aş da seama singură, dar vorbim de oameni cu o oarecare cultură sau cunoştiinţe medicale, aşa că minciuna este un non sens. dar, pentru oamenii aceia extraordinar de simpli, pe care îi poţi păcăli, de ce să le umpli sufletul cu acest cuvânt negru numit cancer? numai cuvântul odată pronunţat îi sleieşte de puteri aşa că … sunt situaţii şi situaţii.

  7. Si bunicului meu i-a spus medicul direct ca e in metastaza si sa plece acasa sa se bucure de timpul pe care-l mai are.
    din disperare, a inceput un tratament foarte strict cu produse naturiste etc. si in 2 luni a murit. slabise jumatate din greutatea initiala. deci NU, cateodata e mai bine sa nu stii. cu ce te ajuta ca stii? durerile nu se comparau cu frica de moarte. si nu si-a incheiat nicio socoteala cu viata.

  8. Si familia mea a fost pusa in acceasi situatie nu de mult si decizia unanima a fost de a nu ii spune matusei mele adevarul. Nivelul de cultura a membrilor familiei este peste medie, deci decizia a fost gandita. Plecand de la efectul placebo, am decis ca starea de spirit poate face minuni si chiar daca boala a invins, matusa mea s-a stins cu zambetul pe buze. Sunt si eu de parere ca nivelul de cultura conteaza in astfel de situatii, dar decizia de a spune sa nu adevarul, variaza de la caz la caz. Unchiul meu, sotul matusei mai sus mentionata, s-a stins tot din cauza unui cancer si plecand de la starea de spirit din familie in acele momente, cred ca decizia de acum a fost cea buna. Daca e sa ma gandesc acum la rece si eu as prefera sa mi se spuna adevarul, dar nu stiu ce parere as mai avea daca as fi pe patul de spital.

  9. Prietenul tatalui meu a murit acum 4 ani. Avea 48 de ani si problema a pornit de la rinichi. Pana s-a prins careva, era deja in metastaza si afectase aproape tot ce mai era pe acolo.

    Sotia a decis sa nu ii spuna. era oricum tintuit la pat (i-a fost afectata si coloana) si problema despre care stia el era un nerv ‘prins’ ce ar trebui operat (si ar fi recapatat mobilitatea in picioare). Avea dureri din cauza asta (o chestie destul de plauzibila pana la urma), nu i s-a spus ca mai are 5 saptamani de trait.

    L-am vizitat atunci si ne povestea plin de speranta ca, imediat ce se mai intremeaza, vor incerca operatia in cauza. A murit cu speranta ca se va face bine, nu numarandu-si zilele care i-au mai ramas de trait.

    Nu era religios, nu avea avere de impartit, nu putea sa calatoreasca. Au avut de ales intre a-l lasa sa-si traiasca zilele iubit si ingrijit, cu speranta sau de-ai spune ca mai are cateva zile si moare. Consider ca in cazul lor a fost o decizie buna, a fost cu zambetul pe buze pana la final.

  10. Pingback: Articole bune de citit ! - Blogul lui Stefan
  11. Problema asta e, ca cine decide cat de mult trebuie sa stie pacientul e numai pacientul.
    El are dreptul la informatie si stie cat de mult vrea sa stie sau daca vrea sa fie mintit frumos. Pentru ca nu sunt doi oameni la fel, medicul nu trebuie sa presupuna ce ar vrea pacientul ci trebuie sa abordeze subiectul cu grija iar apoi sa respecte dorinta persoanei pe care o trateaza. Nu a familiei. Iar daca pacientul vrea sa nu stie nimic in schimb familia vrea sa stie totul, astfel de discutii pot fi purtate numai daca pacientul e de acord.
    Mi se par reguli relativ simple si daca se tine cont de ele si de faptul ca cea mai importanta persoana la o consltatie e pacientul, nu ar mai aparea astfel de dileme si probleme.

  12. Nu consider ca discutia are legatura cu anecdote din viata altora si pareri formate in functie de ce au trait unii oameni. Overall, cred ca cel mai bine este ca pacientul sa stie. Asa mi se pare etic. In facultate am avut si noi discutia asta la seminarul de Psihoterapie si, ca si aici, veneau studenti cu cazuri in care ce bine a fost ca nu i s-a zis. Dar pana la urma este dreptul fiecaruia sa stie iar daca nu-i spui mi se pare ca nu-l respecti.

    Se poate face terapie existentiala si se pot face multe lucruri pentru a-i da pacientului ocazia sa-si gaseasca un sens in ultimele luni de viata, sa scape de regrete si sa se impace cu anumite lucruri. Sigur, multi nu vor sa-si asume riscul de a spune unei persoane ca este bolnava dar sa traiesti in ignoranta mi se pare ingrozitor si probabil ca in ultimele zile de viata isi da seama singur si e mai groaznic deoarece este putin pregatit pentru asta.

Leave a Reply to Denisuca Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.