Fragment în premieră: „Prinţesa gheţurilor”, de Camilla Läckberg

Fragmentul de mai jos apare în premieră pe blogul Denisuca.com şi face parte din romanul „Prinţesa gheţurilor”, de Camilla Läckberg [Editura Trei], ce va fi disponibil în librării din aprilie 2010.

Puteţi câştiga acest roman plus alte titluri apărute la Editura Trei. Detalii, la sfârşitul articolului.

Prinţesa gheţurilor
de Camilla Läckberg
(fragment)

Ca­sa era pus­tie şi goa­lă. Ră­coa­rea pă­trun­dea în toa­te un­ghe­re­le. O poj­ghi­ţă de ghea­ţă se for­ma­se în cadă. Pie­lea fe­meii în­ce­pu­se să ca­pe­te o nuan­ţă uşor vi­ne­ţie.
I se pă­rea ca o prin­ţe­să, aşa cum era în­tin­să aco­lo. O prin­ţe­să de gheaţă.
Podeaua pe care stătea era rece ca gheaţa, dar frigul nu îl deranja. Întinse mâna şi o atinse.
Sângele de pe încheieturile ei se închegase de mult.
Dragostea pentru ea nu fusese niciodată mai puternică. Îi mângâia braţul ca şi cum ar fi mângâiat sufletul care părăsise corpul.
Nu se uită înapoi când plecă. Nu era adio, ci pe curând.


[…] Era obosită. Moartă de oboseală. Erica Falck închise calculatorul şi merse în bucătărie să-şi mai pună cafea. Se simţea presată din toate părţile. Editura voia o primă versiune a cărţii în august, iar ea abia începuse să scrie. Cartea despre Selma Lagerlöf — a cincea din seria de biografii ale femeilor scriitoare suedeze — ar fi trebuit să fie cea mai bună, dar îi lipsea cu desăvârşire cheful de scris. Părinţii ei muriseră de mai bine de o lună, însă durerea era la fel de intensă ca atunci când primise vestea morţii lor. Să facă ordine printre lucrurile din casa părintească se dovedise a fi mult mai istovitor decât crezuse. Totul îi trezea amintiri. Îi lua multe ore să umple o cutie, fiindcă fiecare lucru îi aducea în minte imagini dintr-o viaţă care uneori i se părea foarte aproape, iar alteori foarte, foarte îndepărtată. Dar n-avea de ales, împachetatul avea să dureze cât timp era necesar.
Pentru moment, apartamentul din Stockholm era închiriat, aşa că putea foarte bine să stea aici în Fjällbacka şi să scrie. Casa era situată într-un loc puţin mai izolat, la Sälvik, şi atmosfera era calmă şi plină de linişte.
Erica se aşeză pe verandă şi se uită spre arhipelag. Priveliştea nu înceta niciodată s-o lase fără respiraţie. Fiecare anotimp oferea un peisaj nou şi spectaculos, iar azi se arăta un soare strălucitor ce arunca valuri aurii de lumină peste gheaţa groasă ce plutea pe apă. Tatăl ei ar fi iubit o astfel de zi.
Simţi că o podideşte plânsul, iar aerul din casă deveni brusc apăsător. Se hotărî să facă o plimbare. Termometrul arăta minus cincisprezece grade şi îşi trase pe ea mai multe pulovere, unul peste altul. Simţi frigul muşcător când păşi afară din casă, dar, după ce merse puţin cu pas hotărât, reuşi să se încălzească.
Afară era o linişte care parcă te elibera. Nu se zărea nici ţipenie de om. Singurul sunet pe care îl auzea era propria respiraţie. Contrastul faţă de lunile de vară era puternic. Atunci comunitatea era plină de viaţă. Erica prefera să stea departe de Fjällbacka pe timpul verii. Chiar dacă ştia că oamenii de acolo depindeau de turism pentru a supravieţui, nu putea să scape de senzaţia că, în fiecare vară, erau invadaţi de un nor imens de lăcuste. Un monstru cu mai multe capete care încet-încet, an de an, înghiţea vechiul sat de pescari, cumpărând toate casele de lângă apă şi întemeind o societate-fantomă timp de nouă luni pe an.
Pescuitul fusese sursa de hrană pentru oamenii din Fjällbacka timp de sute de ani. Pământul arid şi lupta acerbă pentru supravieţuire îi făcuseră pe oameni aspri şi puternici, depinzând de heringul care se aduna sau nu în plasele pescarilor. După ce Fjällbacka a devenit un loc pitoresc, atrăgând turişti cu portofele doldora de bani în vreme ce pescuitul ajunsese să nu mai fie principala sursă de venit, Ericăi i se părea că localnicii erau din ce în ce mai descurajaţi. Tinerii plecau la oraş, iar bătrânii visau la vremurile de odinioară. Ea însăşi se număra printre cei care aleseseră să plece.
Grăbi pasul şi mai tare şi o luă la stânga spre dealul care ducea la şcoala Hĺkenbacken. În timp ce se apropia de vârful dealului, îl auzi pe Eilert Berg strigând ceva ininteligibil. Dădea din mâini şi se îndrepta spre ea.
— E moartă.
Eilert respira repede, cu gâfâituri mici şi sacadate, şi un sunet neplăcut, ascuţit se auzea din pieptul lui.
— Linişteşte-te, Eilert. Ce s-a întâmplat?
— E moartă, acolo, înăuntru.
Arăta cu mâna spre casa mare, din lemn, zugrăvită în albastru deschis, din vârful dealului şi, în acelaşi timp, o implora pe Erica din priviri.
Dură ceva până când Erica înţelese ce spunea, dar, odată ce cuvintele i se fixară în minte, trânti poarta îndărătnică şi porni anevoie prin zăpadă până la uşa din faţă. Eilert lăsase uşa deschisă, iar ea păşi cu grijă peste prag, nesigură de ce avea să vadă. Dintr-un motiv oarecare, nu se gândise să-l întrebe.
Eilert o urmă în tăcere şi, fără un cuvânt, arătă spre baia de la parter. Erica nu se grăbi, se întoarse şi se uită întrebătoare la el. Bărbatul era palid şi, cu o voce stinsă, rosti:
— Acolo, înăuntru.
Erica nu mai fusese în casa aceea de o veşnicie, dar o cunoscuse foarte bine odată şi ştia unde era baia. Aerul îngheţat o făcea să tremure, deşi purta haine călduroase. Împinse uşor uşa băii şi păşi înăuntru.
Având în vedere informaţiile succinte pe care i le dăduse Eilert, nu era sigură la ce să se aştepte, însă nimic nu o avertizase asupra sângelui. Baia era placată cu faianţă albă, iar efectul sângelui din cadă şi din jurul acesteia era astfel şi mai puternic. Pentru o secundă i se păru frumos contrastul, până când îşi dădu seama că în cadă era cu adevărat o fiinţă umană.
În ciuda nuanţelor nefireşti, palide şi vineţii ale acelui corp, Erica recunoscu imediat cine era — Alexandra Wijkner, fostă Carlgren, fiica familiei ce deţinea casa în care se afla ea acum. În copilărie fuseseră cele mai bune prietene, dar parcă trecuse o viaţă întreagă de atunci. Acum, femeia din cadă părea o străină.
Slavă Domnului, ochii cadavrului erau închişi, dar buzele aveau o nuanţă intensă de albastru.
O pojghiţă subţire de gheaţă îi acoperea corpul, ascunzând cu totul partea inferioară a trupului. Braţul drept, brăzdat de sânge, atârna pe marginea căzii, cu degetele înmuiate în balta de sânge închegat de pe podea. O lamă de ras se afla pe marginea căzii. Celălalt braţ se vedea doar de la cot în sus, restul fiind ascuns sub pojghiţa de gheaţă. Şi genunchii ieşeau prin suprafaţa îngheţată. Părul blond şi lung al lui Alex era răsfirat ca un evantai peste marginea căzii, dar părea tare şi îngheţat.
Erica stătu mult timp uitându-se la ea. Tremura atât din cauza frigului, cât şi a sentimentului de singurătate pe care îl inspira acest tablou macabru. Se retrase încetişor din încăpere. […]

Erica se hotărî să-şi urmeze instinctul şi să-i viziteze pe părinţii Alexandrei. Nu e uşor să-ţi pierzi un părinte, dar este oarecum legea naturii. Să-ţi pierzi un copil trebuie să fie îngrozitor. Ba, mai mult, ea şi Alexandra fuseseră atât de apropiate, cum numai cele mai bune prietene pot fi. Asta, ce e drept, se întâmplase cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, dar o mare parte dintre amintirile ei luminoase din copilărie erau în mod intim legate de Alex şi de familia sa.
Casa părea abandonată. Mătuşa Alexandrei şi unchiul din partea mamei locuiau pe Tallgatan, la jumătatea drumului dintre centrul localităţii Fjällbacka şi campingul din Sälvik. Casa se afla pe un deal, iar grădina se înclina către drum, pe partea care dădea spre apă. Uşa principală se afla în spatele casei, iar Erica ezită înainte de a apăsa pe sonerie. Sunetul reverberă, apoi se lăsă o tăcere totală. Nici cel mai mic zgomot nu se auzea dinăuntru. Era cât pe ce să se întoarcă şi să plece, când uşa se deschise încetişor.
— Da?
— Bună ziua, sunt Erica Falck. Eu am fost cea care…
Lăsă restul propoziţiei în aer. Se simţea caraghioasă pentru că se prezentase aşa de ceremonios. Mătuşa lui Alex, Ulla Persson, ştia foarte bine cine este ea. Mama Ericăi şi Ulla fuseseră active în asociaţia bisericii mulţi ani, iar câteodată, duminica, Ulla o însoţea acasă să bea o cafea împreună.
Se dădu la o parte şi o lăsă pe Erica să intre în hol. Niciun bec nu era aprins. Într-adevăr, avea să se facă seară abia peste câteva ore, dar după-amiaza era deja pe trecute şi umbrele nopţii puneau stăpânire pe casă. Din camera aflată în capătul holului se auzeau plânsete înăbuşite. Erica îşi scoase pantofii şi pardesiul. Îşi dădu seama că se mişca în cea mai mare linişte şi cu cea mai mare atenţie, fiindcă atmosfera casei îi impunea asta. Ulla se duse în bucătărie şi o lăsă pe Erica să intre singură în cameră. Când ajunse acolo, plânsetele se opriră. Pe o canapea din faţa unei ferestre uriaşe stăteau Birgit şi Karl-Erik Carlgren, strâns îmbrăţişaţi. Amândoi aveau feţele ude şi brăzdate de lacrimi, iar Erica se simţi de parcă era un intrus într-o sferă privată. Un loc pe care poate n-ar fi trebuit să îl invadeze. Dar era prea târziu să se mai răzgândească acum.
Se aşeză cu grijă pe canapeaua din faţa lor şi îşi lăsă mâinile pe genunchi. De când intrase în cameră, nimeni nu scosese niciun cuvânt.
— Cum era?
La început, Erica nu înţelese întrebarea lui Birgit. Vocea-i era ca de copil. Nu ştiu ce să răspundă.
— Singură, zise ea într-un final, dar regretă cuvântul numaidecât. N-am vrut să spun…
Restul propoziţiei nu se mai auzi, fiind înghiţit de tăcere.
— Nu s-a sinucis!
Vocea lui Birgit păru deodată puternică şi sigură pe sine. Karl-Erik o ţinea de mână, dând din cap aprobator. Observară probabil expresia sceptică a Ericăi, pentru că Birgit repetă:
— Nu s-a sinucis! O cunosc mai bine decât oricine şi ştiu că niciodată n-ar fi putut să se sinucidă. N-ar fi avut niciodată curajul să o facă! Şi tu trebuie să ştii asta. Şi tu ai cunoscut-o!
Dădea să se ridice la fiecare silabă, iar Erica zări o licărire în ochii ei. Birgit îşi strângea mâinile şi le deschidea spasmodic, în mod repetat, uitându-se drept în ochii Ericăi, până când una dintre ele trebui să-şi întoarcă privirea. Erica renunţă prima. Începu să se uite prin cameră, pentru a evita privirea îndurerată a mamei Alexandrei.
Camera era confortabilă, dar mult prea decorată pentru gustul Ericăi. Perdelele aveau falduri bogate, care cădeau artistic pe podea şi se asortau cu pernele înflorate ale canapelei. În fiecare locşor găseai câte un obiect decorativ. Vase sculptate din lemn, înconjurate cu panglici brodate cu cruciuliţe, împărţeau camera cu figurine din porţelan reprezentând căţei cu ochii veşnic umezi. Ceea ce înfrumuseţa camera era fereastra panoramică prin care se vedea un peisaj fantastic. Erica îşi dorea să îngheţe acel moment şi să se uite în continuare pe fereastră în loc să ia parte la amărăciunea acelor oameni. În schimb, îşi mută privirea înapoi către soţii Carlgren.
— Birgit, sincer… nu ştiu. Au trecut douăzeci şi cinci de ani de când eu şi Alexandra am fost prietene. Nu ştiu de fapt ce fel de persoană a fost. Câteodată nu cunoşti un om atât de bine precum crezi.
Erica auzi cât de jalnic sunau propriile cuvinte care ricoşau parcă în perete. De data aceasta luă cuvântul Karl-Erik. Se eliberă din strânsoarea puternică a lui Birgit şi se aplecă în faţă ca şi cum ar fi vrut să se asigure că Erica nu pierdea niciun cuvânt din ce urma el să spună.
— Ştiu că sună de parcă am vrea să negăm ceea ce s-a întâmplat şi de parcă n-am fi în toate minţile. Dar chiar dacă Alex s-ar fi sinucis din cine ştie ce motiv, nu ar fi făcut-o niciodată şi, repet, niciodată în acest fel! Tu îţi aduci bine aminte cât de înspăimântată era Alex la vederea sângelui. Dacă se tăia puţin, devenea isterică până când i se punea un plasture pe tăietură. Ba chiar şi leşina când vedea sânge. De aceea sunt absolut sigur că ar fi ales mai degrabă somniferele. Este absolut imposibil ca Alex să fi fost în stare să ia o lamă de ras şi să se taie singură, mai întâi pe un braţ şi apoi pe celălalt. Ceea ce spune soţia mea e adevărat: Alex era fragilă. Nu era o persoană curajoasă. E nevoie de multă forţă interioară pentru a putea face pasul ăsta. Ea nu avea această forţă.
Vocea lui era insistentă şi, deşi era în continuare convinsă că asculta doi oameni profund disperaţi, Erica intrase la bănuieli. Acum când se gândea, ceva nu fusese în regulă când intrase în baie ieri-dimineaţă. Sigur că găsirea unui cadavru nu a fost niciodată un lucru normal, dar era ceva în atmosfera din baie care nu ar fi trebuit să fie acolo. O prezenţă, o umbră. Asta era cea mai bună descriere pe care putu s-o găsească. Încă era de părere că ceva o împinsese pe Alexandra Wijkner să se sinucidă, dar nici nu putea să nege că certitudinea încăpăţânată a soţilor Carlgren îi trezise într-adevăr anumite suspiciuni.
Îi trecu prin minte cât de bine începuse să semene Alex cu mama ei la înfăţişare. Birgit Carlgren era minionă şi slăbuţă, cu acelaşi păr blond deschis precum fiica ei, dar, spre deosebire de coama lungă a lui Alex, ea purta o tunsoare băieţească. Acum era îmbrăcată complet în negru şi în ciuda suferinţei, încă părea conştientă de efectul pe care îl declanşa contrastul dintre negru şi albul pielii. Mici gesturi îi trădau vanitatea. O mână trecută prin păr cu afectare, o aranjare a gulerului. Erica îşi amintea cum, la vârsta de opt ani, vedea garderoba ei ca pe o peşteră a lui Ali Baba, iar cutia cu bijuterii părea paradisul pe pământ.
Pe lângă ea, soţul ei avea un aer foarte banal. Departe de a fi lipsit de farmec, el era pur şi simplu neînsemnat. Avea o figură alungită, brăzdată de riduri, iar chelia îi acaparase vârful capului. Deşi era şi el îmbrăcat complet în negru, spre deosebire de soţia sa, asta îl făcea şi mai fad. Erica simţi că era momentul să plece. Se întreba ce rost a avut să-i viziteze.
Se ridică şi acelaşi lucru îl făcură şi soţii Carlgren. Birgit se uită poruncitor la soţul ei, îndemnându-l cu privirea să spună ceva, evident ceva ce ei discutaseră deja înainte să vină Erica.
— Ne-am dori să scrii un articol în memoria lui Alex. Să fie publicat în ziarul Bohusläningen. Despre viaţa ei, visele şi moartea ei. O cronică a vieţii ei şi a persoanei care a fost ar însemna foarte mult pentru mine şi Birgit.
— Dar nu vreţi mai bine un articol în ziarul Göteborgsposten? Doar a locuit în Göteborg. Şi voi la fel.
— Fjällbacka a fost şi va fi întotdeauna casa noastră. Şi acelaşi lucru este valabil şi pentru Alex. Poţi să vorbeşti mai întâi cu soţul ei, Henrik. Noi am discutat cu el şi se va pune la dispoziţia ta. Toate cheltuielile vor fi suportate de noi, bineînţeles.
Acestea fiind spuse, discuţia păru încheiată. Fără să accepte, de fapt, misiunea, Erica se văzu afară pe scări cu numărul de telefon şi adresa lui Henrik Wijkner în mână când uşa se închise în spatele ei. Chiar dacă, sincer vorbind, nu ar fi vrut să-şi asume această răspundere, un gând luă naştere în mintea ei de scriitoare. Erica îl alungă şi se simţi rău pentru că avusese acest gând, dar era unul puternic şi nu se lăsa alungat. Ideea pe care o avea de foarte mult timp de a scrie o carte era acum atât de uşor de pus în practică. O poveste despre drumul unui om către destinul său. O explicaţie a ceea ce a putut să împingă o femeie tânără, frumoasă şi în mod vizibil privilegiată către sinucidere. Da, desigur, fără să folosească numele lui Alex, dar o poveste bazată pe ceea ce ar fi putut afla despre drumul ei către moarte. Erica publicase până în acel moment patru cărţi, dar toate erau biografii ale unor scriitoare. Nu avusese curajul să creeze poveşti proprii, dar ştia că avea idei care aşteptau să fie puse pe hârtie. Poate că acest eveniment avea să-i dea imboldul, inspiraţia pe care o aştepta. Faptul că o cunoscuse pe Alex era doar un avantaj.
Femeia din ea se simţea încurcată de acest gând, dar scriitoarea ţipa de fericire. […]
Henrik Wijkner păruse o persoană plăcută la telefon şi ştia despre ce era vorba încă dinainte ca ea să-l sune. Sigur, putea să vină şi să-i pună întrebări despre Alexandra, dacă acest articol era cu adevărat important pentru părinţii ei.
Era nerăbdătoare să vadă casa în care locuise Alexandra, chiar dacă nu o atrăgea prea mult perspectiva de a se confrunta cu durerea unei alte persoane. Întâlnirea cu părinţii lui Alex fusese sfâşietoare. În calitate de scriitoare, prefera să contemple realitatea de la distanţă. În acelaşi timp, avea şansa să-şi facă o primă impresie despre cum era Alex la vârsta maturităţii.
Erica şi Alex fuseseră nedespărţite încă din prima zi de şcoală. Erica devenise extrem de mândră când Alex a ales-o drept prietenă, pentru că aceasta era ca un magnet pentru toţi cei aflaţi în preajma sa. Toţi o voiau aproape de ei, iar ea nu-şi dădea deloc seama cât era de populară. Era retrasă într-un fel care arăta o siguranţă de sine despre care Erica, adult fiind, înţelese că fusese neobişnuită la un copil. Totuşi, se arătase deschisă, generoasă şi inimoasă şi, în ciuda faptului că era mai retrasă, nu păruse deloc să sufere de timiditate. Alex o alesese pe Erica să-i fie prietenă. Erica nu ar fi îndrăznit vreodată să se apropie de ea din proprie iniţiativă. Fuseseră nedespărţite până în ultimul an, când Alex se mută şi dispăru cu totul din viaţa ei. Alex se distanţă din ce în ce mai mult, iar Erica petrecea ore în şir în camera ei suferind după prietenia lor. Într-o zi, când Erica sună la uşa casei lui Alex, nu răspunse nimeni. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Erica îşi aminti în detaliu durerea pe care o simţise atunci când înţelesese că Alex se mutase fără să-i spună nimic şi fără să-şi ia rămas-bun. Nici în ziua de azi nu ştia ce se întâmplase atunci, dar, din perspectiva unui copil, luase vina asupra ei şi considerase că Alex nu mai avusese chef de ea.
Erica se orientă cu greu în Göteborg spre direcţia Särö. Cunoştea bine oraşul pentru că studiase acolo patru ani, dar la vremea aceea nu avea maşină, astfel că Göteborg rămânea în privinţa asta o pată albă pe hartă. Dacă ar fi mers cu bicicleta, i-ar fi fost mult mai uşor să se orienteze. Göteborgul era un coşmar pentru şoferii fără experienţă: avea străzi cu sens unic, intersecţii aglomerate şi tramvaie zgomotoase care veneau din toate direcţiile. Mai mult, Erica avea impresia că toate drumurile duceau către Hisingen. Dacă greşeai ieşirea, ajungeai imediat acolo.
Indicaţiile pe care le primise de la Henrik erau clare, aşa că găsi drumul bun din prima încercare şi reuşi astfel să evite Hisingen.
Casa îi întrecu toate aşteptările. O vilă enormă, albă, de la începutul secolului XIX, cu vedere la mare şi cu foişor, evocând seninătatea şi căldura serilor de vară. Grădina, care era acoperită de un veşmânt gros de zăpadă, era bine proporţionată şi în mod evident avea parte de îngrijirea unui grădinar competent.
Străbătu o alee cu sălcii şi intră pe o poartă înaltă, ajungând pe pietrişul din faţa casei, unde nişte scări de piatră duceau către o uşă solidă de stejar. Nu avea sonerie modernă, ci un frumos inel de metal. Erica bătu cu el în uşa care se deschise numaidecât. Aproape că se aştepta să fie întâmpinată de o servitoare cu şorţ scrobit şi bonetă, însă o preluă un bărbat care trebuia să fie Henrik Wijkner. Arăta al naibii de bine, iar Erica se bucură că îşi dăduse silinţa, mai mult decât de obicei, să se aranjeze înainte să plece de acasă.
Păşi într-un hol enorm, constatând imediat că era mai mare decât apartamentul ei din Stockholm.
— Erica Falck.
— Henrik Wijkner. Ne-am întâlnit astă-vară, dacă îmi amintesc bine. La cafeneaua din piaţa Ingrid Bergman.
— La cafeneaua Bryggan. Da, aşa e. Parcă a trecut o eternitate de astă-vară. Mai ales dacă te gândeşti la ce s-a întâmplat acum.
Henrik murmură ceva politicos. O ajută să-şi scoată haina şi îi arătă drumul către un salon de la capătul holului. Se aşeză cu mare grijă pe o canapea pe care, având cunoştinţe limitate despre antichităţi, o putu identifica doar ca fiind o canapea foarte veche şi probabil foarte valoroasă. Acceptă cu plăcere cafeaua oferită de Henrik. În timp ce Henrik făcea cafeaua şi vorbeau despre vremea mizerabilă de afară, Erica îl privi pe furiş şi constată că nu părea chiar aşa de trist, dar ştia că asta nu însemna neapărat ceva. Oamenii îşi arată suferinţa în moduri diferite.
Purta pantaloni Chinos perfect călcaţi şi o cămaşă Ralph Lauren de culoare albastră. Părul era brunet, tuns elegant, dar fără să pară foarte aranjat. Avea ochii căprui-închis, ceea ce îi dădea o alură sudică. Ea prefera bărbaţii cu un aspect mai neglijent, dar nu putea să nu remarce atracţia pe care o exercita acest bărbat care arăta ca dintr-o revistă de modă pentru bărbaţi. Henrik şi Alex trebuie să fi fost un cuplu tare frumos.
— Aveţi o casă extraordinar de frumoasă!
— Mulţumesc. Eu sunt a patra generaţie Wijkner care locuieşte aici. Stră-străbunicul meu a construit-o la începutul secolului şi a rămas a familiei de atunci. Dacă ar putea vorbi aceşti pereţi…
Arătă cu mâna prin cameră şi zâmbi spre Erica.
— Da, trebuie să fie minunat să ai istoria familiei în jurul tău.
— Da şi nu. Implică de asemenea şi o mare responsabilitate: de a lua-o pe urmele tatălui şi aşa mai departe.
Râse încetişor, iar Erica se gândi că nu arăta prea împovărat de reponsabilitate. Erica simţea că nu-şi găsea locul în încăperea aceea elegantă şi degeaba se strădui să-şi găsească o poziţie confortabilă pe canapeaua frumoasă, dar spartană. În cele din urmă, se aşeză pe colţul canapelei şi sorbi cu grijă din cafeaua servită în ceşti Mocca. Fu tentată să-şi ridice degetul mic, dar rezistă impulsului. Ceştile erau făcute pentru a ridica degetul mic, dar se gândi că ar fi părut mai degrabă comică decât experimentată în arta cafelei. Pentru o clipă, în sinea ei se dădu o luptă când văzu farfuria cu prăjiturele pe masă, dar pierdu în favoarea unei felii groase de chec. Aproximativ zece puncte roşii în dieta Weight Watchers.
— Alex iubea casa asta.
Erica se tot gândise cum să aducă vorba despre adevăratul motiv pentru care se afla acolo şi se bucură când Henrik fu cel care începu să vorbească despre Alexandra.
— Cât timp aţi locuit împreună aici?
— De când ne-am căsătorit. De cincisprezece ani. Ne-am întâlnit pe când studiam amândoi la Paris. Ea studia istoria artei, iar eu încercam să acumulez cât mai multe cunoştinţe despre economia lumii pentru a putea să conduc cât de cât cum trebuie imperiul familiei.
Erica se îndoia puternic că Henrik Wijkner făcea vreodată ceva doar cât de cât.
— Imediat după nuntă ne-am întors în Suedia, în această casă. Părinţii mei muriseră amândoi, iar casa ajunsese, în cei câţiva ani cât am fost plecat în străinătate, într-o stare din ce în ce mai rea, dar Alex s-a apucat imediat s-o renoveze. Voia ca totul să fie perfect. Fiecare detaliu din casă, fiecare bucăţică de tapet, mobila şi covoarele sunt fie piesele originale din casă de când aceasta a fost construită, piese care au fost restaurate pentru a li se reda înfăţişarea iniţială, fie obiecte cumpărate de Alex. Nici nu ştiu cât de multe anticariate a vizitat pentru a găsi exact aceleaşi obiecte care erau aici pe vremea stră-străbunicului. A avut multe fotografii care s-o ajute, iar rezultatul este fantastic. În acelaşi timp, se mai ocupa şi cu înfiinţarea propriei galerii de artă şi chiar nu înţeleg cum s-a descurcat cu toate.
— Cum era Alex ca persoană?
Henrik se gândi o vreme până să răspundă.
— Frumoasă, calmă, perfecţionistă până la extrem. Celor care nu o cunoşteau ar fi putut să le pară arogantă, dar asta era din pricina faptului că nu se apropia de la început de oameni. Alex a fost un om pentru care trebuia să te lupţi.
Erica ştia bine ce voia el să spună. Farmecul enigmatic al lui Alex a făcut să fie considerată, încă din copilărie, o încrezută, chiar de către fetele care mai târziu se băteau pentru a prinde un loc lângă ea.
— Cum adică?
Voia să audă explicaţia lui.
Henrik se uită afară pe fereastră; pentru prima oară de când păşise în casa Wijkner, Ericăi i se păru că deosebeşte un sentiment în spatele măştii şarmante pe care acesta o afişa.
— Îşi urma întotdeauna drumul. Nu-i păsa de restul oamenilor şi asta nu din răutate, ci din necesitate. Alex n-avea pic de răutate. Pentru soţia mea, cel mai important lucru era să nu fie rănită. Restul, celelalte sentimente erau lăsate deoparte pentru acest scop, dar dacă nu deschizi nimănui de teamă să nu fie vreun duşman, rişti să laşi afară prietenii.
Henrik tăcu. Apoi se uită la Erica.
— Mi-a vorbit despre tine.
Erica nu-şi putu ascunde uimirea. Felul în care prietenia lor se terminase o făcuse să creadă că Alex îi întorsese spatele şi că nu se mai gândise niciodată la ea.
— De un lucru spus de ea îmi aduc în mod special aminte. Mi-a zis că tu ai fost ultima prietenă adevărată pe care a avut-o. „Ultima prietenie curată.“ Exact aşa a spus. Un fel ciudat de a te exprima, aş zice eu, dar apoi n-a mai pomenit nimic de asta, iar eu învăţasem deja că nu trebuie să o sâcâi cu întrebările. De aceea îţi spun ţie lucruri despre Alex pe care nu le-am mai spus nimănui. Ceva îmi spune că, în ciuda anilor mulţi care v-au despărţit, tu ai avut întotdeauna un loc special în inima soţiei mele.
— Ai iubit-o?
— Mai mult decât orice. Alexandra era viaţa mea. Tot ce făceam, tot ce spuneam, totul avea legătură cu ea. Ironia însă a făcut ca ea nici să nu observe asta. Dacă m-ar fi lăsat să mă apropii mai mult de ea, azi nu ar mai fi fost moartă. Avea răspunsul chiar în faţa ei, dar nu îndrăznea să-l caute. Laşitatea şi curajul se îmbinau într-un mod straniu la soţia mea.
— Birgit şi Karl-Erik nu cred că s-a sinucis.
— Da, ştiu. Au impresia că şi eu văd la fel lucrurile, dar, sincer să fiu, nu ştiu ce să mai cred. Am trăit cu ea mai bine de cincisprezece ani, dar n-am ajuns s-o cunosc.
Tonul lui era în continuare sec şi neutru. Ar fi putut foarte bine să prezinte vremea, dar Erica înţelese că, în cazul lui Henrik, prima impresie era înşelătoare. El suferea enorm, numai că nu lăsa să se vadă, ca în cazul lui Birgit şi al lui Karl-Erik. Poate din proprie experienţă, Erica înţelesese instinctiv că nu era vorba numai de durerea pierderii soţiei lui, ci mai degrabă de imposibilitatea de a o mai face să îl iubească aşa cum o iubise el. Era un sentiment pe care Erica îl cunoştea bine.
— De ce îi era frică?
— E o întrebare la care m-am gândit de o mie de ori. Nu ştiu. Cum încercam să aduc vorba despre asta, ea se închidea imediat în sine şi nu reuşeam niciodată să pătrund în sufletul ei. Era ca şi cum ar fi avut un secret pe care nu-l putea împărtăşi nimănui. Sună ciudat? Cum nu ştiu ce anume tăinuia, nu pot să răspund dacă s-a sinucis sau nu.
— Ce relaţie avea cu părinţii şi sora ei?
— Ei bine, cum s-o descriu?
Se gândi mult până să răspundă.
— Tensionată. Ca şi cum s-ar fi călcat tot timpul pe bătături. Singura care spunea lucrurilor pe nume era sora ei mai mică, Julia, o persoană mai ciudată. Aveai impresia că mai exista un dialog secret pe lângă cel dus cu voce tare. Nu prea ştiu cum să explic. Parcă aveau un limbaj codat, iar mie cineva uitase să îmi dea codul.
— De ce este Julia ciudată?
— După cum ştii, Birgit a avut-o pe Julia destul de târziu. Trecuse bine de patruzeci de ani şi nu-şi planificase al doilea copil. Julia a fost într-un fel puiul cel mic din cuib şi, pe de altă parte, nu cred că a fost prea uşor să aibă o soră ca Alex. Julia nu a fost un copil frumos şi nici nu a devenit prea atractivă când a crescut, iar tu ştii cum arăta Alex. Birgit şi Karl-Erik i-au acordat întotdeauna aproape toată atenţia lui Alex, iar de Julia uitau mai mereu. Modul ei de apărare a fost să se închidă în ea. Dar mie îmi place. Are ceva acolo înăuntru sub aparenţa ei posomorâtă. Sper doar să aibă cineva răbdarea să pătrundă acolo.
— Ea cum a reacţionat la moartea lui Alex? Care a fost relaţia dintre ele?
— E mai bine să-i întrebi pe Birgit şi pe Karl-Erik despre asta. Eu nu am mai văzut-o pe Julia de mai bine de jumătate de an. Studiază în Umeĺ pentru a deveni profesoară şi nu prea vrea să plece de acolo. Nici măcar de Crăciun nu a fost acasă anul ăsta. În ceea ce priveşte relaţia ei cu Alex, ea întotdeauna şi-a adorat sora mai mare. Alex era deja la internat când s-a născut Julia, aşa că nu prea stătea pe acasă, dar când mergeam împreună la familia lor, Julia se ţinea după picioarele ei ca un căţeluş. Lui Alex nu prea îi păsa şi o neglija. Câteodată se mai enerva şi mai ţipa la ea, dar, de obicei, o ignora.
Erica simţi că discuţia se apropie de final. În pauzele din timpul conversaţiei, tăcerea care se lăsase fusese adâncă în casa aceea mare, care, în ciuda splendorii sale, acum era lipsită de viaţă pentru Henrik.
Erica se ridică şi întinse mâna. Henrik o strânse în mâinile lui, o ţinu acolo câteva secunde, îi dădu apoi drumul şi o luă înaintea ei spre uşă.
— Mă gândeam să merg şi până la galeria ei de artă, spuse Erica.
— Da, e o idee bună. Se mândrea foarte tare cu galeria. A înfiinţat-o pornind de la zero, împreună cu o prietenă din facultate, Francine Bijoux. De fapt, acum se numeşte Sandberg. Ne-am mai întâlnit după terminarea studiilor, dar tot mai rar după ce a devenit mamă. Francine sigur este la galerie. Îi dau un telefon scurt şi îi explic cine eşti şi, cu siguranţă, va fi de acord să povestească despre Alex.
Henrik îi ţinu uşa. După ce îi mulţumi, Erica se răsuci şi se îndreptă spre maşină.

Cerul se lumină exact când se dădu jos din maşină. Galeria se afla pe strada Chalmers, paralel cu strada Avenyn, dar după o jumătate de oră de căutat un loc de parcare în zonă, renunţă şi parcă maşina la hotelul Heden. Nu era chiar aşa de departe, dar, pe ploaia aia torenţială, ai fi zis că sunt zece kilometri. În plus, parcarea costa douăsprezece coroane pe oră, iar Erica simţi cum îi scade moralul. Bineînţeles că nici umbrela nu şi-o luase cu ea şi ştia că părul ei creţ urma să arate în curând ca un permanent prost, făcut acasă.
Traversă rapid strada Avenyn şi se feri de tramvaiul 4 care se îndrepta zgomotos spre Mölndal. După ce trecu de Şcoala de Arte Frumoase Valand, locul unde îşi petrecea serile în timpul studenţiei, o luă la stânga şi intră pe strada Chalmers.
Galeria Abstrakt se afla pe partea stângă şi avea vitrine mari spre stradă. Se auzi un clinchet de clopoţel când păşi înăuntru şi observă că locul era mult mai spaţios decât dădea impresia văzut din afară. Pereţii, podeaua şi tavanul erau vopsite în alb, ceea ce făcea ca operele de artă ce atârnau pe pereţi să iasă în evidenţă.
În partea opusă a încăperii, zări o femeie care, cu siguranţă, era franţuzoaică. Afişa o eleganţă ostentativă în timp ce, gesticulând febril, discuta cu un client despre o pictură.
— Vin imediat. Te rog, fă-te comodă.
Accentul ei francez era fermecător.
Cu mâinile strânse la spate, Erica se plimbă încet prin încăpere admirând operele de artă. Cum sugera şi numele galeriei, toate picturile erau abstracte: cuburi, pătrate, cercuri, figuri neobişnuite. Îşi lăsă capul într-o parte, încercând să privească din perspectiva unui cunoscător de artă, dar nu reuşi să vadă nimic deosebit. Tot simple cuburi şi pătrate pe care şi un copil de cinci ani le-ar fi putut face, aşa că se resemnă cu gândul că arta abstractă era departe de orizontul ei.
Se afla în faţa unui tablou enorm, roşu cu linii galbene, neregulate, când o auzi pe Francine venind din spatele ei pe tocuri care răsunau pe podeaua cu model de tablă de şah.
— Nu-i aşa că-i minunat?
— Da, sigur, e foarte frumos. Dar, să fiu sinceră, lumea artei mă depăşeşte. Câmp de floarea-soarelui de Van Gogh e frumos, dar cam la atât se limitează cunoştinţele mele despre artă.
Francine râse.
— Tu trebuie să fii Erica. Tocmai m-a sunat Henri şi mi-a spus că eşti pe drum.
Întinse o mână delicată, iar Erica îşi şterse rapid picăturile de ploaie rămase pe mână înainte să i-o întindă lui Francine.
Femeia din faţa ei era minionă şi delicată, elegantă în felul în care toate franţuzoaicele sunt elegante. Cu înălţimea sa de un metru şaptezeci şi cinci, Erica se simţea uriaşă pe lângă ea.
Avea părul negru ca abanosul, pieptănat pe spate şi prins într-un coc la ceafă şi purta un costum negru, strâmt. Cu siguranţă alesese negru din pricină că ţinea doliu pentru prietena şi colega sa, ea părând mai degrabă o femeie care se îmbrăca în roşu-aprins sau în galben. Machiajul era discret şi aplicat perfect, însă nu putea ascunde roşeaţa din jurul ochilor. Erica spera că rimelul nu îi cursese din cauza ploii, dar era probabil o speranţă deşartă.
— Mă gândeam să stăm de vorbă la o ceaşcă de cafea. Azi este o zi liniştită. Putem merge aici, în spate.
Porni înaintea Ericăi spre o cameră mică din spatele galeriei care era echipată complet cu frigider, cuptor cu microunde şi filtru de cafea. Masa era mică şi avea loc doar pentru două scaune. Erica se aşeză pe unul dintre ele, iar Francine o servi imediat cu o ceaşcă de cafea fierbinte. Nu mai simţea nevoie de cafea după cele câteva băute la Henrik, dar ştia din proprie experienţă, din nenumăratele interviuri făcute pentru a acumula material pentru cărţile sale, că oamenii vorbeau mai uşor cu o ceaşcă de cafea în mână.
— Din ce am înţeles de la Henri, părinţii lui Alex te-au rugat să scrii un articol în memoria ei.
— Nu am mai întâlnit-o pe Alex decât în treacăt în ultimii douăzeci şi cinci de ani, de aceea încerc să aflu mai multe despre cum a fost ea ca persoană înainte să încep să scriu articolul.
— Eşti jurnalistă?
— Nu, sunt scriitoare. Scriu biografii. Articolul acesta îl voi scrie doar pentru că m-au rugat Birgit şi Karl-Erik. Mai mult decât atât, eu am găsit-o pe Alex în cadă, mă rog, mai mult sau mai puţin şi, într-un mod straniu, simt că trebuie să fac asta pentru a avea o altă amintire a ei, una vie. Sună bizar?
— Nu, deloc. Este extraordinar că faci asta pentru părinţii lui Alex şi mai ales pentru ea.
Francine se aplecă peste masă şi îşi puse mâna cu o manichiură îngrijită peste a Ericăi.
Aceasta simţi o roşeaţă caldă în obraji şi încercă să nu se gândească la notiţele la care lucrase cu o zi înainte. Francine continuă:
— Henri m-a rugat, de asemenea, să-ţi răspund cu cea mai mare sinceritate la întrebări.
Vorbea o suedeză admirabilă. R-ul era pronunţat graseiat, iar Erica observă că folosea varianta franţuzească a lui Henrik, Henri.
— Tu şi Alex v-aţi întâlnit la Paris?
— Da, am studiat istoria artei împreună. Ne-am întâlnit chiar din prima zi. Părea pierdută şi mă simţeam şi eu pierdută. Restul este istorie, cum se spune.
— Deci, de cât timp vă ştiaţi?
— Să vedem, Henri şi Alex au sărbătorit toamna trecută cincisprezece ani de căsătorie, aşa că… şaptesprezece, ne ştiam de şaptesprezece ani. Cincisprezece ani am condus împreună galeria asta.
Tăcu şi, spre mirarea Ericăi, îşi aprinse o ţigară. Din anumite motive, nu şi-o imagina pe Francine ca fiind fumătoare. Mâinile îi tremurară uşor cât îşi aprinse ţigara şi trase adânc din ea fără să-şi ia ochii de la Erica.
— Nu te-ai întrebat unde era? Se pare că zăcea în baie de o săptămână când am găsit-o noi.
Erica se gândi că nu-i trecuse prin minte să îl întrebe acelaşi lucru şi pe Henrik.
— Ştiu că sună ciudat, dar, nu, nu m-am întrebat. Alex… ezită Francine.
— Alex făcea întotdeauna numai cum voia ea. Câteodată era extrem de frustrant, dar se pare că m-am obişnuit cu timpul. Nu era pentru prima oară când lipsea de ceva vreme, pentru ca apoi să apară ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. M-a ajutat şi pe mine, a avut grijă singură de galerie cât timp am fost în concediu de maternitate. Ştii, într-un fel cred că aşa va fi şi de data asta, că o să intre pur şi simplu pe uşă din nou. Dar n-o să mai fie aşa.
O lacrimă stătea să-i cadă din colţul ochiului.
— Nu.
Erica privi în ceaşca de cafea, lăsând-o pe Francine să-şi şteargă discret ochii.
— Cum a reacţionat Henrik când Alex a dispărut?
— Doar l-ai întâlnit. În ochii lui, Alex nu putea face ceva rău. Henri şi-a petrecut cincisprezece ani din viaţă venerând-o. Bietul Henri.
— De ce bietul?
— Alex nu l-a iubit. Mai devreme sau mai târziu şi-ar fi dat seama.
Francine termină prima ţigară şi fu nevoită să-şi mai aprindă una.
— Cred că vă cunoşteaţi foarte bine una pe cealaltă după atâţia ani, nu?
— Nu cred că cineva a cunoscut-o pe Alex, cu toate că eu am cunoscut-o mai bine decât Henri. El a văzut-o întotdeauna într-o lumină idealizată.
— Henrik mi-a sugerat în timpul discuţiei noastre că, de-a lungul căsniciei lor, a simţit că Alex îi ascundea ceva. Ştii dacă este adevărat sau nu şi ce anume îi ascundea?
— Nu m-aş fi aşteptat ca el să fie aşa de iscusit. Poate că l-am subestimat.
Îşi ridică o sprânceană cu o formă perfectă.
— La prima întrebare răspund da, întotdeauna am simţit şi eu că ascunde ceva. La a doua întrebare răspund, din păcate, nu. Nu am nici cea mai mică idee despre ce ar fi putut ascunde. În ciuda prieteniei noastre îndelungate, Alex nu-mi făcea confidenţe şi lăsa întotdeauna ceva nespus. Eu am acceptat asta, dar nu şi Henri. Asta urma să îl distrugă, mai devreme sau mai târziu.
— De ce?
Francine ezită.
— Lui Alex i se va face autopsie, nu-i aşa?
Întrebarea o surprinse pe Erica.
— Da, întotdeauna se face autopsie în caz de sinucidere. De ce întrebi asta?
— Pentru că ceea ce vreau eu să-ţi povestesc va ieşi la iveală până la urmă. Aşa voi avea conştiinţa mai împăcată.
Stinse ţigara cu grijă. Erica îşi ţinu respiraţia, aşteptând tensionată, dar Francine nu se grăbi şi îşi aprinse a treia ţigară. Degetele ei nu aveau culoarea galbenă, caracteristică unui fumător înrăit, aşa că Erica bănui că în mod normal nu obişnuia să fumeze ţigară de la ţigară, ca acum.
— Cu siguranţă ştii că Alex a fost în Fjällbacka de foarte multe ori în ultima jumătate a anului.
— Ei bine, telefonul fără fir funcţionează bine în comunităţile mici. Potrivit bârfelor, mergea în Fjällbacka mai mult sau mai puţin la fiecare sfârşit de săptămână. Singură.
— Aici am de făcut o mică modificare.
Mai departe Francine ezită. Erica ar fi vrut să se aplece peste masă şi să o scuture bine pentru a scoate de la ea ce ascundea. Francine îi stârnise în mod decisiv interesul.
— Întâlnise pe cineva acolo. Un bărbat. Da, nu era prima oară când Alex avea o aventură, dar parcă acum era diferit. Era prima dată când o vedeam mulţumită. În plus, ştiu că nu ar fi putut să se sinucidă. Cineva a omorât-o. N-am niciun dubiu în privinţa asta.
— Cum poţi fi atât de sigură? Nici măcar Henrik nu a putut spune dacă era în stare să se sinucidă sau nu.
— Pentru că era însărcinată.
Răspunsul o luă prin surprindere pe Erica.
— Henrik ştie despre asta?
— Nu ştiu. În orice caz, nu era copilul lui. Nu mai erau împreună de mulţi ani. Şi atunci când erau, Alex avea grijă să nu rămână gravidă cu Henrik, în ciuda tuturor rugăminţilor lui. Nu, tatăl copilului era noul bărbat din viaţa ei, cine o fi acesta. […]

Continuarea în carte.
În librării din aprilie 2010.

În seria romanelor poliţiste din colecţia FICTION CONNECTION au mai apărut:

Stieg LARSSON – TRILOGIA MILLENNIUM
* Volumul 1: Bărbaţi care urăsc femeile

* Volumul 2: Fata care s-a jucat cu focul

* Volumul 3: Castelul din nori s-a sfărâmat

Anne HOLT – Eroare judiciară
(prima parte din seria Anchetele lui Vik şi Stubø)

În curs de apariţie:
Gilbert ADAIR – Înscenarea lui Roger Murgatroyd

Acum, dacă ai citit fragmentul şi ţi-a stârnit interesul, înseamnă că vrei să citeşti cartea. O poţi câştiga dacă mă convingi că o meriţi. Cum? Păi, cum vrei tu, dar folosind cuvinte, nu altceva. Lasă un comentariu şi dacă te vei număra printre cei trei câştigători, vei primi:

Premiul 1 – un exemplar din „Prinţesa gheţurilor” şi trilogia Millennium, de Stieg Larsson;

Premiul 2 – „Prinţesa gheţurilor” + „Eroare judiciară”, de Anne Holt;

Premiul 3 – „Prinţesa gheţurilor”

Concursul se încheie vineri, 19 martie 2010, la ora 23.59, iar câştigătorii vor fi anunţaţi cel târziu sâmbătă seara. Succes!

24 thoughts on “Fragment în premieră: „Prinţesa gheţurilor”, de Camilla Läckberg”

  1. Hai ca sampoane sau creme n-am reusit niciodata sa castig, dar acum nici carti?!
    Recunosc ca cititorii blogului imi mai trimit uneori pachete, dar is pe pile, cum ar veni. Nu pe noroc :)) Habar n-am sa fiu convingatoare [altfel ma maritam pana acum], dar cert e ca mi-am promis sa nu mai cumpar carti trei luni, pentru ca deja ma dau afara din camera. Insa n-am promis ca nu accept premii! Asa ca ia te uita ce metoda interesanta de a iesi din sevraj.
    P.S. Eventual pot pune link la editura in blogroll-ul meu cel meschin :>

  2. pentru ca niciodata n-am primit o recomandare de roman politist. pentru ca niciodata nu m-a atras genul. (prin urmare…) pentru ca niciodata n-am citit un roman politist (baltagul sper sa nu se puna la socoteala :D ). pentru ca altminteri nu m-as pune niciodata pe citit un roman politist. pentru ca e haios sa incerci sa convingi pe cineva sa-ti dea o carte pe care nu esti inca foarte sigur ca o vrei. promit totusi ca o voi citi.

  3. sis! apropos, daca vrei o pila, da-i-o did-ei, poate nu mai are loc in camera, asa o sa fie silita sa iasa la disco si se marita… stii ca io am mana buna. ;)

  4. Pana acum am citit o duzina de autori clasici. Nu am indraznit sa ma avant sa citesc si altceva, din comoditate, din lipsa de interes si din obsesie pentru marii clasici, am refuzat practic sa incerc si altceva. insa fragmentul de mai sus mi-a placut. Mi-a placut ca e simplu, dezinvolt, candid si captivant. Are toate ingredientele unei lecturi usoare si palpitante. Si as vrea sa incerc si ceva modern.

  5. Eu as vrea sa il castig pentru ca am cumparat deja The Girla with the Dragon Tatoo(asa se cheama in editie english primul volum din seria Millenium)si sunt curioasa sa vad cum se termina povestea. Adica , poate poate ii mai vad impreuna pe Lisa si pe Kalle.:) Oricum , mie imi plac misterele. Asa ca daca nu primesc nimic, o sa (re)citesc ceva Conan Doyle si o sa fiu vaduvita de minunile prozei nordice.

  6. Salut. Eu nu mai prea stiu ce sa citesc. Mai nou, de cand au lansat astia de la ziarul stii-tu-care colectia Jules Verne, m-am apucat de re-citit „Insula Misterioasa”. Acum sunt la „800 leghe pe Amazon”. Mentionez ca am 26 de ani, deci iti dai seama cat sunt de plictisita de citesc literatura pt. adolescenti. Sper ca e doar plictiseala, nu ceva probleme nerezolvate din copilarie, sa ajung pe la psiholog :D
    Ca sa rezum, ideea e ca nu mai stiu ce sa citesc, chiar aveam nevoie de idei. Si, cum cei de prin jurul meu nu au acest hobby, sa fac schimb cu ei de carti, noutati si impresii, e binevenit concursul acesta.

  7. same comment ca la Tache
    Eu sunt un cititor destul de vorace…pentu cei care au stomac sa digere recomand China Mieville :Statia pierzaniei, Consiliul de Fier si Cicatricea, iar daca aveti pofta de sex , incercati Lady Caligula de Lasse Braun, o poveste incitatnta care revolutioneaza conceptiile antice despre sex , intr-o era cand crestinsmul nu prinsese inca forma si culoare.

  8. Eu sunt un cititor destul de vorace…pentu cei care au stomac sa digere recomand China Mieville :Statia pierzaniei, Consiliul de Fier si Cicatricea, iar daca aveti pofta de sex , incercati Lady Caligula de Lasse Braun, o poveste incitatnta care revolutioneaza conceptiile antice despre sex , intr-o era cand crestinsmul nu prinsese inca forma si culoare.

  9. Uf…Chiar vreau cartea asta pentru ca mi-a placut ce am citit! :D Ce?!? Nu e de ajuns ca sa te conving?!? Atunci iti spun ca sunt o fana a romanelor politiste…Bine, recunosc, imi place sa citesc orice, atat timp cat atunci cand o rasfoiesc sau cand citesc primele pagini ma atrage cu ceva…Acel ceva poate fi orice, de la un personaj bine conturat pana la replici interesante…Ideea e ca imi place sa citesc asa ca da-mi mie cartea asta pentru ca numai o cititoare impatimita ca mine o merita! :)))))

  10. Pentru ca sunt sigura ca este interesanta si captivanta. Pentru ca am citit trilogia Millenium in cateva zile si am avut un prim contact cu literatura politista. Pentru ca daca primesc cartea aceasta o sa pot sa imi iau ultimele doua carti ale lui Terry Pratchet. Pentru ca..
    Pentru ca eu de fapt vreau doar premiul 3.

  11. M-am straduit sa nu citesc fragmentul (dar tot am mai tras cu ochiul) pentru ca nu suport sa-mi dezvaluie cineva nici macar o parte din ceea ce sunt pe cale sa citesc/vad. Si, fie ca le castig, fie ca le cumpar, tot le voi citi.
    Millennium a fost un soi de drog ciudat. Cu asteptari nerabdatoare intre volume. Cu nopti in care imi amorteau coatele (citesc in pat) pentru ca volumele erau prea mari sa le tin in mana. Si cu dezamagirea crunta de la sfarsitul ultimului volum cand mi-am dat seama ca m-am grabit sa-l termin si nu mai am ce citi a doua zi, si, colac peste pupaza, nu mai urmeaza alt volum pe care sa-l astept.

  12. Am citit deja primele doua volume din seria Millenium, volume imprumutate de pe la prietenii care au avut „curaj” sa le cumpere. Si am stabilit ca ultimul volum il cumpar eu si il distribui si pe la ei dupa ce il citesc. Ar fi foarte placut sa le castig pe toate trei. Oricum, carti ca cele ale lui Larsson nu am mai avut de foarte mult timp ocazia sa citesc, pur si simplu nu ma puteam desprinde de ele, le luam peste tot cu mine si cum prindeam 10 minutzele libere mai citeam cateva pagini.Daca nu le castig, poate vorbesti cu Iepurasul sa mi le aduca de Pasti.

  13. Este interesant de descoperit cum scriu suedezii. Este o cultură care fascinează în general, poate din cauză că dau dovadă de civilizaţie şi bunăstare. Dar asta nu îi face să câştige prea multe puncte. Sau dacă totuşi reuşesc să câştige, atunci le pierd prin felul lor mai rece de a se comporta. Nu pot să spun că am cunoscut literatura suedeză. Eu am cunoscut o bucăţică mult prea mică în acele câteva luni în care încercam să le învăţ limba. Până la urmă mi-am dat seama că nu e ceva ce îmi place şi am ales altceva. Dar curiozitatea totuşi a rămas. Mai ales că în domeniul cinematografiei nu au excelat decât prin filmele lui Bergman (în opinia mea desigur).

    Cărţile s-au bucurat de multe păreri bune până acum încât nu poţi să nu te întrebi de ce atâta vâlvă în jurul lui? Păcat doar că nu a trăit să se bucure de momentele acestea în care cărţile îi sunt traduse în o mulţime de limbi.

    Şi curiozitatea provine şi din altă cauză. Suedia este ţara de unde anual „zboară” un nobel pentru literatură. Aşa că trebuie cercetat şi ce produce poporul suedez care totuşi are un cuvânt greu de spus. Uneori aleg cărţi bune, uneori nu. Nu îi pot satisface pe toţi..

    Până acum favoritul meu în materie de romane poliţiste-thriller este John Grisham de care m-am îndrăgostit iremediabil. Este un maestru al cuvintelor şi al suspansului. El este singurul care a facut ca economia să pară ceva mai palpabil, poate chiar interesant şi misterios. Cât despre „Firma” îmi va rămâne mereu în suflet.

  14. Merit cartea… pentru ca merit!
    Si poate ca, citind mai mult, voi da dovada de mai multa originalitate si nu voi mai argumenta cu sloganuri furate de la altii!

  15. Desi nu este genul meu preferat, genul politist reuseste sa ma captiveze si sa ma surprinda de fiecare data. Am vrut sa cumpar Millennium, mi l-or recomandat multi prieteni, dar..niciodata nu mi-am permis toate cartile si nu suport asteptarea dintre volume. Mi-ar placea mult de tot sa le castig, as avea ce sa citesc pentru o perioada, ceva captivant. Oricum, fain ar fi si premiul trei, tot as economisi ceva. Si nu mi-as incalca promisiunea de a nu mai vinde nimic pentru a cumpara carti. :))

  16. Buna. De cand ma stiu, citesc multe carti si genul meu de carte este beletristica, mai ales domeniul politist. Am crescut cu cartile lui Agatha Christie, iar ultimele 3 carti citite sunt Millennium 1,2,3 de Stieg Larsson, asa ca daca decizi sa-mi acorzi mie premiul, te rog sa fie cel de pe locul 2 :) De cand am descoperit literatura suedeza si potentialul lor de romane politiste, am devenit un pasionat al acestei literaturi. Astept sa apara cartea lui Camilla Lackberg ca sa ma duc sa-mi cumpar impreuna si cartea ei cat si cartea lui Anne Holt, si ar fi cadoul perfect pentru mine daca as castiga locul 2. Sper sa faci alegerea buna si sa castige cei care merita. Sper ca te-am convins si eu ca merit locul 2 :) Iti multumesc anticipat!

  17. Acum învaţ pentru bacalaureat (la matematică)şi chiar mi-ar trebui o carte bună pentru vacanţa de o săptămână. Iar despre Millenium am auzit doar lucruri bune, mai precis că e lungă şi se lipeşte de mână. Nu am mai citit literatură de calitate de când a apărut „Cronică de familie”, la Jurnalul National, pe care ţi-o şi recomand.E tot lungă şi lipicioasă, dar trebuie să ignori ce se scrie despre comunism. In rest e extraordinară. Despre merite, nu sunt extraordinare. Am cochetat cu literatura, am luat ceva premii la niste concursuri, asta e fara prea mare importanta. Cat de cat important a fost concursul de diaristica „Mihail Sebastian”, in 2009. Cartea asta m-ar ajuta sa ma relaxez. o chestie de care chiar am nevoie…

  18. Salut!

    Cred ca am ajuns prea tarziu si concursul s-a incheiat! Am dat peste acest blog asa intr-o disperare de a gasi undeva cartea asta…pe care o vreau neaparat si atunci google „castiga printesa gheturilor”. Motivul? Am citit toata seria lui Larsson si mi-a placut la nebunie si atat mi-a trebuit sa vad ca se afla in competitie cineva cu el. Bineinteles fondurile nu imi mai permit treaba asta…dar sugestii??

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.