Suntem abia la a doua sau a treia generație stabilită la oraș și deja ne uităm cu jind la casele din zonele liniștite. O parte din familia mea încă locuiește la țară. Unii dintre cunoscuții mei sunt primii mutați de la țară la oraș, odată cu industrializarea masivă făcută de comuniști.
În dorința de a transforma o țară întreagă într-o mare fabrică, comuniștii au mutat – de multe ori cu forța – oamenii de la țară la orașe, le-au construit blocuri înghesuite și i-au obligat pe toți să conviețuiască. La început, spațiile comune erau îngrijite ca atare, dar de la o vreme, mulți dintre orășenii ăștia mândri, născuți în spital și nu la câmp, se comportă de parcă „moșia” lor începe la pragul ușii și se termină la pervazul geamului, restul fiind treaba „asociației” sau a primăriei, „că de-aia plătim taxe”.
Nu o să neg că viața la bloc are avantajele ei: neavând o grădină de care să te ocupi, îți rămâne timp pentru tine. Nu ai grija lemnelor de foc, a acoperișului (decât în măsura în care toți locatarii își doresc repararea sau schimbarea lui), a unui container pentru gunoi, a țevilor de apă care îngheață iarna, a canalizării individuale și așa mai departe. E mai comod să locuiești la bloc, pe de o parte.
Pe de altă parte, când locuiești la casă, cel puțin teoretic, ai parte de liniște, de intimitate, singurii vecini care te deranjează sunt șoriceii sau pisicile din pod și nu vecinii care tropăie încălțați cu cărămizi, cum ni se pare unora care locuim în blocurile „comuniste”. Ai o curte, cât de mică, în care poți să stai la soare, să te relaxezi, poți să îți montezi o piscină, să grădinărești etc.
Tot mai des, în ultima perioadă, mă uit cu jind la cei care se ocupă de grădinărit. Mi-ar plăcea să am și eu un petic de pământ de care să mă ocup; în schimb, când lipsești de acasă 9-10 ore pe zi, parcă-i bun și un apartament micuț, unde să pui capul în pernă. Când eram mică, o doamnă ceva mai în vârstă decât ai mei le spunea că tot ce-și dorește, după o viață de locuit la bloc, este o casă, cât de mică, în pustietate. Că nimic nu-i mai frumos decât liniștea, că la bătrânețe „te trage pământul”. Eu înțelegeam că te trage pământul în sensul că urmează să fii îngropat, apropiindu-te de vârsta pensionării. Pentru că, recunosc, la 15 ani aveam impresia că la 40 ești un om terminat, iar odată cu pensionarea, te poți aștepta oricând să mori. Mai ales că dintre bunicii mei, unul n-a prins pensia și celălalt n-a apucat să se bucure prea mult de ea, murind la 60 de ani.
Dar pe mine dintotdeauna m-a „tras” pământul. Mi-a plăcut și îmi place să stau desculță în iarbă, să mă încarc cu energia pământului. Un tip pe care îl urmăresc pe YouTube zice că noi suntem făcuți ca să umblăm desculți; nu aș merge atât de departe, îmi plac încălțările mele cu talpă anatomică (Crocșii și cei cu talpă Vibram sunt preferații mei), însă înțeleg nevoia de a sta cu tălpile lipite, vara (!), de iarba și pământul rece. Iarna, nu prea.
Nici bine n-am apucat noi să fim orășeni, să ne bucurăm de toate avantajele traiului consumerist, că brusc ne-a lovit: acest stil de viață nu este sustenabil!
Iar aici trecem la cea de-a doua parte a articolului, de fapt ideea de la care pornisem, dar așa fac eu: încep ceva și mă pierd în detalii, urmând să-mi amintesc după două-trei zile ce voiam, de fapt, să zic. Considerați, deci, textul de mai sus drept un intro la ce urmează. 😁
După 35 de ani de consumerism, înapoi la sustenabilitate!
M-am născut în anii ’80 și am copilărit în ’80-’90. Am prins cele mai nasoale momente ale celor două epoci: sfârșitul comunismului, cu toate neajunsurile sale (lipsuri, cozi, întreruperi de curent, alimente raționalizate, cenzură) și începutul democrației sau, cum le plăcea unora să spună la TV, perioadă de tranziție. Atât de tare ne-am obișnuit cu această sintagmă încât abia acum realizăm că de fapt orice perioadă este una de tranziție de la ceva către altceva. Dar noi tot speram că tranziția aia din anii 1990 era ca un hol lung prin care treceam ca să ajungem din bucătăria mizerabilă, unde era linoleum lipicios pe jos, la un living curat, luminos, cu un bol de fructe exotice pe masa de cafea așezată în mijloc. Mda. N-a fost chiar așa.
Noi tot speram că tranziția aia din anii 1990 era ca un hol lung prin care treceam ca să ajungem din bucătăria mizerabilă, unde era linoleum lipicios pe jos, la un living curat, luminos, cu un bol de fructe exotice pe masa de cafea așezată în mijloc.
Am avut, în copilărie, o singură sticlă de plastic. Un PET micuț și verde, adus de cineva din vestul Europei, în care noi țineam oțetul de la trusa de iarbă verde. Mergeam des la iarbă verde și aveam o geantă de picnic cu farfurii dintr-un plastic dur, tacâmurile speciale pentru „iarbă verde”, solniță, piperniță, tot tacâmul (hehe) plus acel mic PET în care țineam oțetul pentru salată. Un singur PET, toată copilăria. Stau și mă gândesc: cum naiba beam noi apă, dacă nu aveam „sticle de plastic”? Păi beam apă de la robinet, turnată într-un pahar din sticlă. Când ieșeam afară la joacă, dacă ni se făcea sete, îi ceream apă vecinei de la parter – asta am observat că era un fel de „regulă” printre copiii de la bloc.
Astăzi, producem milioane de PET-uri din care bem apă, sucuri și bere cu microplastic și deși le colectăm selectiv, cred că în realitate doar ne prefacem că le și reciclăm.
Nici bine n-am apucat să îmi cumpăr un uscător electric de haine și deja aflu că e un mare consumator de curent, că e mai bine și pentru mediu, și pentru buzunar, dar și pentru longevitatea hainelor să fie uscate natural, la aer, agățate pe sârmă. Adică așa cum le uscam dintotdeauna.
Propovăduitorii sustenabilității recomandă să folosim mai puține pungi de plastic, să renunțăm la paie, tacâmuri și veselă de unică folosință, la aparatele de ras „de unică folosință”, la șervețelele de hârtie. Practic, să ne întoarcem la ceea ce foloseam în anii comunismului. Din punctul ăsta de vedere, noi putem spune că am „gustat” doar trei decenii și jumătate din consumerism și deja e timpul să ne întoarcem la borcane din sticlă, plase din pânză, cârpe în loc de șervețele, practic să renunțăm la tot ce a fost gândit pentru a fi folosit o dată și apoi aruncat.
Toate chestiile pe care le aruncăm ajung în gropile de gunoi și, contrar a ceea ce ne imaginăm noi, nu zac acolo uitate de lume, ci produc gaze toxice, care poluează.
Mâncarea pe care o cumpărăm sau gătim și nu o consumăm ar trebui transformată în compost și nu aruncată la gunoi.
În concluzie…
Nu spun că trebuie să trăim ca în anii ’80, dar poate că n-ar fi rău să învățăm ceva din simplitatea de atunci. Poate că nu avem nevoie de 12 detergenți diferiți, ci doar de unul care chiar curăță. Poate că nu trebuie să aruncăm tot ce „nu mai e la modă”, dacă încă funcționează. Și poate că grija pentru mediu nu ar trebui să fie un trend, ci să țină de bunul simț elementar – ca atunci când spălam pungile de plastic și le refoloseam de zeci de ori, fără să ni se pară ciudat.
Suntem, până la urmă, niște copii crescuți în tranziție, dar deveniți adulți într-o lume care pare să-și fi uitat direcția. Și poate că tocmai întorcându-ne puțin spre trecut – spre copilăria cu apă de la robinet – găsim un fel de busolă. Una care ne îndeamnă nu neapărat să renunțăm la confort, ci să-l redefinim: mai puțin risipitori, mai apropiați de pământ, mai atenți cu tot ce ne înconjoară și cu resursele limitate ale planetei.
Pentru că da, ne trage pământul – nu doar la final, ci și pe parcurs. Și poate că e momentul să-l ascultăm.