Pentru prima dată după mult timp, simt că am președinte. Pentru Nicușor Dan am militat puțin, am sperat, mi-am dorit să câștige. Doar că, spre deosebire de acum 10 ani, nu am mai avut energia sau dorința de a face cu adevărat campanie, așa cum o făcusem pentru Klaus și, înaintea lui, pentru Traian Băsescu. Susținerea pentru Klaus am regretat-o destul de rapid. De Băse, recunosc, încă mi-e dor. M-am bucurat să îl văd în public în ultima perioadă.
Simt că Nicușor Dan nu mă va dezamăgi. În același timp, știu că ne punem prea multe speranțe într-un singur om care nu va putea ridica bagheta magică și, rostind o vrajă, să ne scoată din sărăcie și nici din mocirla în care singuri ne-am afundat. Iar de prostie nu te vindecă un olimpic la matematică dacă tu ai vrut un șef de galerie la conducerea țării…
Au mult de lucru, avem mult de răbdat, dar încă o dată, îmi pun speranțele în noul președinte al României și în viitorul prim ministru, Ilie Bolojan.
Azi m-am trezit într-o țară europeană, deși ieri m-am culcat cu inima strânsă că e posibil să devină rusa obligatorie. Iar aia ar fi fost cea mai mică problemă a noastră.
P.S.: Ca să scutesc explicațiile ulterioare, am auzit destule argumente din tabăra GS/CG, dacă vrei să intri aici ca să mă combați, cel mai simplu e să îmi dau unfollow („nu mai urmări”) sau „unfriend” (adică să mă ștergi de la prieteni).
It’s the first day of the rest of our lives. 