Maşina visurilor mele

Înainte să-mi iau permisul de conducere, visam la o maşină micuţă şi drăguţă. Nu eram foarte hotărâtă în privinţa mărcii şi a modelului, dar într-o ordine aleatorie, voiam aşa: 

• Ford Fiesta, a cincea generaţie – modelul fabricat între 2003 şi 2008. Nu contau dotările atâta timp cât aş fi găsit o maşinuţă de-asta în bugetul meu. Am un vecin cu o Fiesta roşie şi de fiecare dată când vine acasă, mă bucur că o văd defilând prin curte. Nu ştiu cine e vecinul, dar ştiu maşina şi o ştiu bine.
  

  Ford Fiesta

• Ford Ka, prima generaţie [dar nici cea de-a doua nu-i urâtă deloc]. Am fost foarte aproape de propriul meu Ford Ka, numai că avea cam puţini kilometri la bord pentru câte reparaţii susţinea proprietara că-i făcuse. „Am schimbat x, am reparat y, i-am pus z noi, am băgat o grămadă de bani în ea, că am făcut-o ca pentru mine, dar nu mi-o mai trebuie”. Dacă ar fi fost după mine, o luam atunci, dar Sebi şi Tata au zis că nu-i OK, că avea suspect de puţini kilometri pentru vârsta ei. Apoi l-am întrebat pe mecanicul nosttu de la Ford dacă merită să-mi iau un Ford Ka şi mi-a zis că nu. Că sunt toate „coapte”, ruginite şi deja uzate moral. Omul văzuse infinit mai multe Ka-uri decât mine, pentru că le repară pe toate, aşa că m-am liniştit când am realizat că ştie ce spune.
  Eu încă mai tresar când le văd pe şosea, dar mi-am luat gândul de la ele. Poate noua generaţie…
  

  Ford Ka

• Volkswagen Lupo, care nu se mai produce din 2005. :( Mă uit acum la maşinile astea şi mă gândesc că au tabla cam subţire, că sunt cam prea mici şi prea joase pentru mine. Cred că încă mai este o maşină grozavă pentru oraş, mai ales Lupo 3L, care consumă 3 litri de motorină la suta de kilometri, dar… n-a fost să fie. Prima dată am văzut un Lupo super colorat în Passau, Germania şi cred de atunci mi s-a pus pata pe maşinile drăguţe şi vesel colorate.
  

  Volkswagen Lupo

• Smart Fortwo este „buburuza” la care visez de când am văzut prima dată una. Inutil să vă spun cât de fericită am fost atunci când am avut ocazia să văd sute de Smart-uri la un loc, în Antwerp. Dintotdeauna am crezut că voi conduce, la un moment dat, un Smart. Încă nu m-am urcat la volanul uneia.
  

  Smart Fortwo

• Volkswagen Polo. Îl confundam, de multe ori, cu Lupo; e ceva mai mare şi mai „serios” decât fratele lui mai mic, dar rămâne o maşinuţă micuţă şi drăguţă în viziunea mea, chiar dacă unii au Poli cu motor de doi litri 1,9 şi le dau nume precum „Forţosul”. Eu când zic „Polo”, mă gândesc la modelul cu faruri rotunde.
  

  Volkswagen Polo

• Renault Twingo şi Fiat Multipla, două maşini urâte de-a dreptul, dar pe care eu le-aş fi condus cu drag pentru că erau neobişnuite şi deci nu prea au căutare. Despre Fiat Multipla, Internetul spune că e cea mai urâtă maşină din lume, dar mie tot mi-ar fi plăcut una!
  

  Fiat Multipla

• Dacă au dat greş cu Multipla, cei de la Fiat au nimerit-o bine de tot cu modelul Panda. Cu toate modelele, de fapt. Când am mers în Italia după prima mea maşină, aceasta trebuia să fie un Fiat Punto cu motor de 1,2 şi 28.000 de kilometri parcurşi. Maşina era într-o stare atât de bună, încât proprietarul s-a răzgândit şi nu a mai vândut-o. Normal… nici eu n-aş fi dat-o şi bine a făcut, pentru că altfel nu conduceam maşina pe care o conduc azi.

Mi-au plăcut dintotdeuana, paradoxal, maşinile micuţe şi drăguţe şi maşinile mari şi „nervoase”. Land Rover Freelander, Hummer H2, Nissan Juke, cam toate SUV-urile şi crossover-urile şi-ar fi găsit un loc în inima mea, dar sunt conştientă că o maşină prea puternică şi prea mare nu e potrivită pentru drumurile de câţiva kilometri pe care le fac eu în jurul casei. Nu aveam nici bani şi nici motiv să îmi cumpăr o maşină mare.

Dar asta nu m-a împiedicat să visez la o maşină neapărat VERDE, culoarea Lupo-ului de mai sus, pe care să aplic câteva autocolante cu floricele colorate. Urma să fie cea mai curată maşină din lume, să o curăţ mereu, să miroasă frumos şi să nu car în portbagaj decât kit-ul de „doamne feri” şi un schimb de haine.

Imediat după ce am terminat şcoala de şoferi, începusem să mă uit după anunţuri de vânzare a autoturismelor Hyundai Accent – făcusem şcoala pe o astfel de maşină, diesel, şi mi se părea grozavă. Încă sunt de părere că e o maşină foarte bună, având în vedere cât trag de cele trei Accent-uri elevii şcolii de şoferi pe care am făcut-o eu.

În disperare de cauză, cu biletele de avion spre Italia [one way] cumpărate şi Fiat-ul care nu mai era de vânzare, am ajuns acasă cu un Opel Zafira care mi-a mâncat zilele. Norocul a făcut ca Tata să-şi fi dorit un Opel Zafira încă de când a apărut modelul ăsta. Şi iată cum, 12 ani mai târziu, i-am oferit incredibila ocazie de a renunţa la grozavul lui Ford Focus cu motor de 1,8 diesel pentru un Opel Zafira pe care eu nu îl mai voiam.

Adevărul e că am ţinut şi ţin foarte mult la Fordul familiei, care acum a devenit Fordul meu. Tata a vrut să-l vândă de câteva ori, dar de fiecare dată l-am mituit cu câte ceva ca să nu o facă. Nu m-am gândit niciodată foarte serios că ar putea ajunge AL MEU, dar probabil că subconştientul a lucrat la asta.

Nu este nici micuţă şi nici foarte drăguţă, are patru metri jumate, e în două culori care nu au fost niciodată preferatele mele, are un motor puternic care mă ajută aşa cum nici un motor de pe buburuze nu ar putea s-o facă, am petrecut mult mai multe ore pe scaunul din dreapta decât pe cel al şoferului şi încă mi se pare că butoanele sunt aşezate invers – din dreapta pot schimba melodia sau postul de radio cu ochii închişi, pot porni sau opri căldura sau aerul condiţionat, dar când conduc am nevoie de „asistenţă” pentru toate astea. Şi totuşi, e al meu! My preciousss!

Câteodată e curat, iar atunci când nu este, trimit pe cineva cu el la spălătorie. Sau folosesc cârpele din portbagaj ca să-i curăţ geamurile cu Clin. I-am cumpărat şi deodorant special, cu miros de gumă de mestecat, dar tot mirosul de fum de ţigară e mai pregnant, pentru că în maşina mea se fumează fără jenă.

Am grijă de el: i-am schimbat nişte piese care scârţâiau, i-am pus discuri şi plăcuţe noi de frână, şi macaraua de la geamul şoferului a trebuit înlocuită şi cu greu am găsit una care să se potrivească, nici telescoapele de la uşa din spate nu mai funcţionau şi i-am pus unele noi. Are anvelope de iarnă, îi dau să „mănânce jăratec” – adică aditivi de calitate şi motorină de la OMV/Petrom şi de fiecare dată când Tata îşi mai aminteşte că trebuie verificat sau schimbat ceva, mă conformez. Ah, da, ştiu să-i verific uleiul şi îmi pun singură lichid pentru parbriz, dacă interesează pe cineva.

Am ştiut în ce mă bag când mi-am cumpărat maşină. Nu poţi să o conduci fără să o şi îngrijeşti, nu poţi să te lauzi că ai maşină fără se zâmbeşti amar gândindu-te la impozit, asigurare, ITP, schimb de ulei, cauciucuri de vară şi de iarnă, alte consumabile şi mai ales preţul combustibilului. De-asta Tata şi-a dorit o instalaţie de gaz pe Zamfir, ca să nu mai ardă banii pe benzină. Şi, într-adevăr, circulă mai ieftin decât dacă ar fi mers doar pe benzină – iar eu nu pot să nu mă întreb de ce nu sunt mai multe maşini cu instalaţii de gaz, când litrul de GPL costă între 3,08 şi 3,20 lei în vestul ţării [în Bucureşti şi sud e şi mai ieftin].

Fordul meu este dovada că viaţa nu îţi dă întotdeauna ceea ce-ţi doreşti, dar uneori poţi primi ceea ce nici nu ştiai că-ţi trebuie.