Am auzit de multe ori expresia asta; când eram mai mică și gândeau alții pentru mine, chiar credeam că există moarte bună. Ai trăit până la 75-80 de ani și într-o zi, pac!, nu te-ai mai ridicat din pat. Cu cât era mortu’ mai bătrân, cu atât mai multe șanse avea să se spună despre el că a murit de moarte bună.
Nu există moarte bună. Nu, n-am impresia că am descoperit apa caldă, dar cine știe, Internetu-i mare, poate mai sunt oameni care cred asta și caută pe Google „simptome moarte bună”.
Dacă nu suferim vreun accident [„accident stupid”, cum le place unor ziariști să spună], trăim bine-merci până în momentul în care unul dintre organe cedează, se îmbolnăvește, se uscă și pică etc. Proverbiala moarte bună nu-i altceva decât o boală nedescoperită, pe care mortul a dus-o pe picioare fără să știe c-o are. Poate fi cancer, de exemplu, mai ales că, de la o vârstă, organismul începe să dea rateuri.
Un om care nu știe că dacă-l doare ceva sau se simte rău trebuie să meargă la doctor va muri fără să știe de la ce i s-a tras, iar cunoscuții vor spune despre el că a murit de moarte bună, că n-a mai avut zile sau că Dumnezeu a avut nevoie de el. Autopsia se face – cred – numai atunci când există suspiciunea de crimă.
Mâna sus cine-a avut o rudă sau cunoștință care a murit de moarte bună! :P
Incercand sa-i inteleg pe ai mei batrani am descoperit ca asociaza cu aceasta „moarte buna” doar mortile survenite natural si categoric,undeva la batranete.Prin urmare,cred ca ii doar o alaturare de termeni menita sa gadile autosugestile.
Bine ca nu-i spunem „moartea-n roz”.
daca nu se schimba reteta la alimente muream si noi de moarte buna cum au murit stramosii nostri nu cum este acum la 30 de ani hop accident vascular si vesnica pomenire