Dacă mi-ar fi spus cineva, acum trei ani, că o să suport căldurile pe care sunt nevoită să le suport acum, mai mult ca sigur că aş fi emigrat într-o ţară unde clima e mai blândă.
Dacă mi-ar fi spus cineva, acum trei ani, ce frig o să îndur în Cluj în iarna 2005-2006, m-aş fi gândit de două ori înainte să mă mut acolo.
Cu mai mulţi ani în urmă, dacă ieşeam afară când era cald – doar cald, în sensul că ardea soarele, nu ce e acum – mi se făcea rău instantaneu.
După iarna pe care am petrecut-o în Cluj, când simţeam că-mi îngheaţă şi sufletul, verile nu mi-au mai părut aşa de insuportabile. Oasele mele, deja mai bătrâne, tânjeau după soare, fixarea calciului în oase, alea, alea.
E foarte interesant cum mă adaptez la frig/căldură şi cum, cu fiecare an, învăţ să mă plâng din ce în ce mai puţin de vreme. O fi adaptare sau resemnare?
Apropos, zilele astea îi invidiez sincer pe nordici.