Respect pentru oamenii muncii!

Poate că aţi observat că, de vreo săptămână două săptămâni încoace, am scris cam răruţ pe blog; motivul este că sunt în concediu. Ca orice tehnoredactor adevărat, m-am gândit că n-ar strica să muncesc şi mai mult în concediu, că doar şi-aşa n-am toate ţiglele pe casă.

Şi nu doar că muncesc cinci zile pe săptămână, dar mai fac şi naveta până la Deva, ca să ştiu de-o treabă. Nici nu vreau să mă gândesc cât de „hodinită” voi fi în 15 august, când îmi pleacă şeful în concediu şi mă lasă pe mine cu toate treburile pe cap!
Tot cu ocazia asta, mi-am amintit care-s problemele presei „mici”, locale adică: oameni puţini, subiecte subţirele, deadline-uri criminale [sic!], corectură făcută de un om care are şi alte atribuţii, nebunie, ritm alert, oameni puţini. Să faci un ziar pe zi nu-i uşor, să-l mai faci şi bine e aproape imposibil. Sau poate că m-am obişnuit eu cu ritmul lejer de la săptămânal…

__________

Cam asta e tot ce am putut scrie pe blog în ultima săptămână. Aşa am ajuns la concluzia că îmi iubesc mai mult blogul decât munca pe care o prestez pentru un salariu. Îmi plac amândouă, dar parcă aş prefera să scriu în continuare pe blog patru zile din şapte şi să merg la job în celelalte trei zile. Mă simţeam oribil când îmi dădeam seama că a mai trecut o zi şi nu apucasem să scriu nimic pe blogul meu. La fel se întâmpla şi atunci când realizam că am cărat aparatul foto degeaba până la Deva şi înapoi, pentru că nu aveam când să fac vreo poză.

Azi e ultima zi în care sunt navetistă şi în care muncesc din greu, fiind în concediu. Dacă ştiam în ce mă bag [12 pagini pe zi nu-s un capăt de lume, dar nici „picnic” nu-s, cum ar zice americanul], îmi vedeam frumos de ale mele. De luni, începe greul „acasă”, la redacţia mea, pentru că intră al meu şef în concediu şi cine să-i ţină locul dacă nu Denisa, că tot a fost în concediu şi s-a odihnit? :)

Aşadar, bine-am revenit din concediu şi sper că în următoarele trei săptămâni o să-mi fie mai uşor. Trebuie să-mi fie mai uşor, pentru că orice e mai uşor decât să lucrezi ca înecatu’ cinci zile pe săptămână. Vreau să dorm fără să mă mai trezească telefoanele, nu mai vreau să visez pagini făcute în Quark 8, în condiţiile în care eu lucrez de nişte ani buni în Quark 5, vreau înapoi la Photoshopul meu ruginit, nu mai vreau să prelucrez poze în cel mai nou CS, nu mai vreau să fac naveta doar ca să lucrez într-o clădire oarecare din Deva… înainte, când lucram în Deva, nu exista zi de luni sau marţi în care să nu fac o mică plimbare prin oraş; în astea două săptămâni, n-am ajuns mai departe de chioşcul de lângă redacţie sau de staţia de autobuz… grrr!

Şi ca să nu rămână titlul articolului fără nici o explicaţie: am tot respectul pentru oamenii care se trezesc dimineaţa ca să meargă la serviciu şi care fac asta timp de cinci sau chiar şase zile pe săptămână. Eu m-am obişnuit cu un alt ritm, cu un alt program şi dacă jobul nu mi-ar mai permite să mă ocup de blogul meu, l-aş schimba cu unul care să-mi lase timp şi pentru el. Viaţa pe care o am de când „activez” în online e mult prea frumoasă ca să-i dau cu piciorul şi nu cred că există vreun job care să merite s-o abandonez. Am zis!

Steve Miller – The Joker (unplugged)

P.S.: Mulţumiri colegilor „de împrumut” pentru atmosfera faină din redacţie. Merci, Miha, Ludu, Cami, Petro şi mai ales Sifon! Îmi sunteţi dragi şi o să-mi fie dor de voi. >:D<