Somnul de după-amiază

Pe la vreo cinci ani, părinţii m-au dus la Deva, la bunicii mei, pentru că erau tineri, munceau, iar buncii aveau prea mult timp liber, apă caldă în fiecare zi [noi stăteam în Orăştie şi ţin minte că aveam program de apă caldă de două sau trei ori pe săptămână, pentru câteva ore] şi mai era şi o grădiniţă în limba germană la Casa de Cultură din Deva.

Cât am stat în Orăştie, părinţii mă duceau în fiecare zi la cămin. Programul de acolo nu prea era pe gustul meu, pentru că niciodată nu mi-a plăcut să dorm „de-amiază”, cu atât mai puţin la 4 ani, când aveam mai multă energie ca oricând şi aş fi făcut orice numai să nu fiu nevoită să dorm după-masa.

Aşa se face că, într-una din zile, când la prânz am fost serviţi cu o umbră de ciocolată de casă şi, ca niciodată, am cerut „supliment” cu două degeţele ridicate în aer, iar doamna educatoare – sau ce-o fi fost – a strâmbat din nas şi ne-a spus că nu mai este, am hotărât să ne facem dreptate. După ce am fost împijămăliţi™ şi puşi la somn, ne-am răsculat: am furat cheia de la camera cu bunătăţi şi, ca nişte termite, am dat năvală. Sus, pe un bufet vechi, din lemn, care scârţâia din toate încheieturile, trona o tavă din inox plină cu bucăţi de ciocolată de casă delicioasă [în aceeaşi perioadă, îmi plăcea la nebunie gustul de margarină vrac, aşa că nu discutăm gusturile, că n-are sens]. Eram mici de înălţime, dar înfometaţi, pofticioşi şi răi, aşa că nimic nu ne-a putut opri să ajungem la ciocolata de casă, pe care am ras-o de pe tavă; ba chiar am mâncat şi firimiturile!

Inutil să spun că după acest episod, am fost pedepsiţi, ni s-a interzis accesul la jucării, părinţii au fost mustraţi, probabil puşi să şi plătească [deşi, dacă-mi amintesc bine, ciocolata aia era porţia noastră şi parcă s-a făcut scandal că nu ne fusese servită, cu toate că era plătită], iar acasă ne-am amuzat cu toţii de isprava noastră. Dar pentru că nu-mi plăcea la cămin şi niciodată nu reuşeam să adorm, am fost detaşată la Deva, la bunici.

Singura problemă era că în blocul în care locuiau ei, ca dealtfel în mai toate blocurile cu patru etaje din centrul Devei, unde locuiau „persoane respectabile”, deh!, cineva instituise un program de linişte. Bunică-mea îi spunea „oara de linişte” [e unguroaică], dar „oara” asta ţinea cam toată după-amiaza, adică de pe la 12 până la 17. Când îţi era lumea mai dragă, trebuia să faci linişte, pentru că vecinii fie erau bătrâni şi trebuia să se odihnească [eram mereu ameninţată că „vine tanti Balika”, vecina de dedesubt], fie aveau copii mici sau nepoţi care dormeau „de după-amiază”, aşa cum eram şi eu. Nu-mi pot aminti o perioadă mai urâtă decât după-amiezele când trebuia să dorm; era un adevărat chin.

Cum eram mică, nu prea aveam noţiunea timpului – de-asta niciodată nu mi s-a părut ciudat că ora de linişte avea, de fapt, atâtea ore, aşa că din momentul în care eram trimisă cu forţa în pat, ca să dorm, până la trezire mi se părea că trece o veşnicie. La televizor nu aveam voie, păpuşile le mâzgălisem toate cu creion chimic sau ojă [lac de unghii], maşinuţele le stricasem, aşa că nu-mi rămânea decât să mă uit pe pereţi în linilştea de mormânt şi să sper că „oara de linişte” va trece mai repede. Uneori, mă uitam pe fereastra care dădea în buricul târgului; aceeaşi linişte de mormânt domnea peste tot, cuprinsese tot oraşul şi mie mi se părea că n-o să mai scap niciodată de programul care cuprindea somnul „de după-amiază”. Rar de tot, ici şi colo vedeam câte un bunic care-şi plimba nepoţelul sau o femeie care, prinsă cu cine ştie ce treabă, uitase că e ora de linişte şi trebuie să stea, cuminte, în casă. Îi invidiam pe cei mari, care puteau să iasă oricând la plimbare, şi aproape că ajunsesem să-i urăsc pe vecinii aflaţi la pensie din cauza cărora jocul ne era întrerupt pentru atâta timp.

După-masa, însă, eram atât de fericiţi că puteam ieşi din nou afară, încât niciodată nu mergeam în casă dacă aveam vreo nevoie fiziologică. Ceream un pahar cu apă de la vecinii care locuiau la parter, motivând că nu vrme să urcăm până în casă, iar pipi făceam prin grădinile din jurul blocului [cea mai frecventă expresie era „nu urc, că mă opreşte-n casă!”].

După ce părinţii m-au luat acasă, nu s-a mai pus niciodată problema să dorm „de-amiază”. Şi, până în ziua de azi, obiceiul s-a păstrat. Însă azi am zis că dorm două ore cu Sebi, dacă tot era patul cald şi programul făcut; din păcate, însă, m-am pus în pat la ora 16 şi m-am trezit la 22. Nu sunt nici acum capabilă să dorm după-masa, pentru că nu pot odihni în reprize. Bineînţeles că m-am trezit mai obosită şi buimacă decât mă culcasem, iar acum am de lucru şi… nici o tragere de inimă să fac ceva. Un lucru e sigur: când voi avea un copil, n-o să-l oblig să respecte ora de linişte a nimănui; va dormi când se va simţi obosit şi în general noaptea, că de-aia e întuneric! :D

Foto: firstpeople.us

9 thoughts on “Somnul de după-amiază”

  1. Cand o sa ai un copil, cel putin in primele doua luni o sa dormi pe apucate. Eu de exemplu dormeam in reprize de cate 2 ore peste zi , pentru ca la ora 6 dimineata baiatul meu se trezea sa manance, apoi nu mai adormea pana la 9. Deci trebuia sa ma joc cu el. Cat dormea el , vreo 2 ore, faceam mancarea , cand se trezea ieseam la plimbare ( mai dormea si afara ) , apoi la ora 14:00 cand adormea din nou trageam un pui de somn pana la 15:30 , apoi mai adormeam seara pe la 23:00 ( dupa ce manca el ultima data ). Peste noapte ma trezeam din 3 in 3 ore sa manance.
    Atat e greu, dupa 2 luni doarme mai mult, e mai cuminte, te odihnesti si tu mai mult.

  2. Si eu uram somnul de amiaza de la camin, dar n-am facut atatea prostii. Stiu ca imi era frica de Tanti Leana, iar pedeapsa suprema era trimiterea in pod, pe intuneric, alaturi de Bau-Bau!

  3. ultima oara cand am dormit dupamasa m`a intrebat mama de vreo 3 ori daca nu sunt bolnava si daca ma simt bine :)
    nici eu n`am obiceiul asta dar azi voi mai face o exceptie pentru ca n`am reusit sa dorm noaptea.

  4. Nostalgic scris. Dar cu precautie. Imi aduc si eu aminte ca plecam dimineata la sanie si nu mai veneam decat seara. Din acelasi motiv: de a nu te retine parintii in casa. Era o durere nesfarsita sa stai pregatit tot timpul ca sa prinzi momentul sa o „huschesti” la poarta, cum ziceam noi. Ne luam tiptil saniile de pe gard, manusile si caciula cu urechi si ne aruncam pe „principala” unde era ghetusul de doua degete pe asfalt. Nu prea treceau masini pe-atunci. Era lumea mai statornica. Dar era mirific. De dormit nu dormeam de-amiaza, pentru ca nu imi statea in fire. Si nici nu ma obliga nimeni. Acum as vrea sa dorm in fiecare zi, dar, din pacate, de multe ori pierd si noptile la serviciu, nu numai zilele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.