Amintiri din orașul meu (unul dintre ele)

Oraşul meu este o sintagmă care se poate referi la mai multe orașe: Timișoara este orașul meu pentru că acolo m-am născut; Orăștie este, de asemenea, orașul meu, pentru că acolo mi-am petrecut primii 12 ani din viață; Deva e orașul meu pentru că am locuit acolo până la 18 ani, iar Hunedoara, chiar dacă nu mi-e la fel de drag precum celelalte două, este orașul meu pentru că mă găzduiește între „granițele” sale de zece ani și câteva zile.

Mi-a fost greu, aşadar, să aleg un oraș despre care să scriu, pentru că toate-mi sunt dragi în felul lor, fiecare are câte o poveste ce merită spusă. Dar m-am oprit la Deva, pentru că acolo cred că am trăit cei mai frumoși ani ai tinereții.

Așa cum probabil că știe toată lumea, orașul de la poalele cetății găzduiește Colegiul Național Cetate Deva, pepinieră a gimnastelor. Şi când locuieşti într-un oraş relativ mic în care sunt cazate şi cele mai bune gimnaste ale României (care au fost de multe ori cele mai bune gimnaste din lume!), se mai întâmplă să dai peste ele chiar la Alimentara  din colț. Nu oricine se poate lăuda cu acest privilegiu, eu da.

Era pe la mijlocul anilor ’90 și, ca orice copil, îmi făceam veacul în jurul blocului, uneori pe blocul turn din vecinătate şi pe lângă Alimentara din centrul oraşului. În mod cu totul întâmplător, mă aflam în alimentara respectivă când a intrat Lavinia Miloşovici, una dintre cele mai cunoscute și performante gimnaste pe care le-a dat școala de la Deva. S-a așezat la coadă, așteptându-și rândul ca un om obișnuit, iar când a ajuns la tejghea, a cumpărat o napolitană. Amintirea asta mi-a rămas foarte vie în memorie, pentru că presa de atunci insista asupra faptului că gimnastele sunt obligate, printre altele, să respecte un regim alimentar strict, fără dulciuri (!!!). Va să zică, gimnastele erau și ele oameni, nu se hrăneau numai cu antrenamente și umilințe, ba chiar aveau voie să mănânce și câte-o napolitană, din când în când.

În zilele când mai scăpam din jurul blocului, mergeam în parcul de la poalele cetății Devei. Descoperisem, împreună cu ceilalți copii de la bloc, un loc din care puteam să le urmărim pe gimnaste în timpul antrenamentelor. Asta până într-o zi, când ne-a prins unul dintre antrenori și ne-a hâșâit din zonă. Mă întrebam atunci ce fel de copilărie au fetele acelea, obligate să se antreneze până seara, la ore la care eu și alți copii de vârsta lor ne permiteam să ne plimbăm prin parc. Ce-i drept, noi nu am participat la nici o olimpiadă, în timp ce ele și-au început de tinere cariera de gimnaste, fiind premiate și medaliate pentru performanțele obținute.

E ceva să copilărești în orașul care a dat țării unele dintre cele mai bune gimnaste. Pe lângă multe alte lucruri, ăsta face din Deva un oraș unic. Spune și tu povestea orașului tău pe site-ul BereTimișoreana și poți câștiga un notebook Dell Mini, o cameră foto Canon 1000D sau o cameră video Sony DCR SR58e.

1 thought on “Amintiri din orașul meu (unul dintre ele)”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.