Spitalele româneşti te obligă să socializezi

Nu am fost în nici un spital din străinătate, aşa că nu ştiu dacă ceea ce povestesc eu aici e valabil doar pentru România sau se întâmplă peste tot. Am fost, zilele astea, prin spitalul municipal din Hunedoara şi mi-am dat seama că spitalele româneşti te obligă să socializezi.

Vrei, nu vrei, dacă eşti internat în spital pentru minimum trei zile – şi internările se fac, de obicei, pentru una-două săptămâni -, vei ajunge să cunoşti detalii dintre cele mai intime despre colegii de salon.

Saloanele din spitalele pe care le-am frecventat eu au câte trei sau patru paturi. Excepţie face spitalul de pediatrie din Deva, unde am fost internată de mai multe ori şi unde intimitatea pacienţilor era fix pe ultimul loc, motiv pentru care un salon avea şi 10 paturi şi puteai fi coleg de salon cu fete şi băieţi, toată lumea, la grămadă. 

Dacă un salon are unul sau două paturi, acesta se numeşte „rezervă” şi le este, de obicei, rezervat persoanelor care au pile şi/sau cotizează extra la medicul care face internarea şi împărţirea bolnavilor pe paturi şi saloane.

N-am avut parte de un pat în rezervă, în schimb, am împărţit un salon cu trei paturi cu încă o doamnă. Am avut timp, într-o săptămână, să-i aflu povestea vieţii. Atunci când eşti şi tu bolnav, parcă nu-ţi doreşti să fii umărul pe care plâng alţi bolnavi. Când te doare ceva, nu mai vrei să-i auzi şi pe alţii gemând de durere. Dar n-ai ce face, aşa sunt spitalele româneşti, înghesuite.

Şi zău că spitalul din Hunedoara este imens! Pe site-ul său scrie că are 612 paturi; eu cred că sunt mai multe, pentru că-s mai multe corpuri de clădiri, toate cu câte cinci etaje, iar dacă nu ştii exact pe unde să mergi ca să ajungi unde ai treabă, sunt şanse să te rătăceşti!

Spitalul din Hunedoara este mai mare decât spitalul judeţean, din Deva; probabil că asta i se datorează combinatului siderurgic care a funcţionat aici timp de câteva zeci de ani [sau chiar mai mult]. Muncitorii se îmbolnăveau de tot felul şi aveau nevoie de un loc în care să fie trataţi. Culmea e că şi astăzi, spitalul este mereu plin, nu am văzut saloane goale, ba chiar la un moment dat cineva din familia mea a aşteptat câteva ore ca să se elibereze un pat ce urma să fie înghesuit într-un salon de trei locuri. Era al cincilea pat.

Mereu, când merg în vizită la cineva, văd câte patru paturi în saloane care, în mod normal, ar trebui să găzduiască doar trei paturi. Şi cred că înghesuiala asta e o boală generală de care suferă spitalele româneşti.

Eşti înghesuit cu alţi trei bolnavi şi n-ai încotro: în câteva zile o să ştii cum îi cheamă pe nepoţi, ce pensie au colegii tăi bolnavi, ce au lucrat, ce fac copiii etc. Dacă eşti antisocial, ghinion!

Foto: Hospital room, de pe Shutterstock

7 thoughts on “Spitalele româneşti te obligă să socializezi”

  1. Asta ar fi cosmarul meu absolut. Sa fiu obligat sa stau in aceeasi camera si sa schimb povesti de viata cu oameni hipersociabili. I just wanna read my book, man. Am avut si eu o experienta similara, doar ca asteptam de o ora la spitalul judetean si inaintea mea era un veteran de razboi cu sotia, amandoi curiosi despre adresa mea, studii superioare, job, copii, nevasta, preferinte de mancare si daca prefer cola sau pepsi. Awkward :D

  2. Eu cred ca e valabil dor pentru Romania.In septembrie,anul trecut,am fost internata intr-un spital din Viena.Erau 3 paturi,toate ocupate,dar nimeni nu a socializat.Nu stiu nici macar cum le chema pe colegele mele de salon si nici pe ele nu le-a interesat numele meu.In afara de ”buna dimineta”,”noapte buna” si ”cum te simti azi”nu am discutat.Eu m-am bucurat,am simtit ca mi se respecta intimitatea si sincera sa fiu nici nu cred ca as fi fost capabila sa port vreo conversatie.In spital mergi sa te vindeci,nu sa socializezi.

  3. Acum cativa ani, cand s-a imbolnavit, sotul meu a stat apropape o luna in spital in salon cu alte 8 persoane. Era singurul sub 60 de ani, ingrijorat, asteptand rezultatul unei biopsii, iar altii poate plecau acasa dupa 4-5 zile, in timp ce 2 sau 3 aproape au murit in salon. Unuia ii oprea noaptea perfuzia cand se consuma lichidul, altuia a vazut cum i-au pus la urgenta o sonda urinara (sau i-au schimbat-o, naiba stie) iar al treilea tragea sa moara cand l-a adus ambulanta, dar l-a ajutat sa mearga la baie pe al meu dupa biopsie, cand nu trecuse complet efectul anestezicului dar avea ceva dureri.. Ce sa zic, ne e groaza de spitale mai tare decat ne imaginam. La ultima internare pentru analize chiar a murit cineva in salonul vecin. Starea lui fiind excelenta in raport cu restul pacientilor, nu stiu daca e ok sa fie internat in saloane de genul asta, pentru ca puterea psihica e foarte importanta pentru vindecare sau evolutia bolii, mai ales ca e cronica..

  4. nu`i rau ca te obliga sa socializezi, am stat si eu luna asta cateva zile in spital si am avut nevoie la un moment dat de ajutor, ghici cine s`a oferit? o tiganca! i`am acceptat ajutorul si am mai vorbit una-alta, trece timpul mai repede si parca mi`am vindecat o parte serioasa din reticenta mea fata de tigani, clar nu`s toti cum am crezut. pana la urma chiar ca in fiecare lucru rau e si ceva bun.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.