blog my mind
Se întâmpla în 2006-2007. Eram o mână de oameni cu aceeași pasiune: scrisul pe Internet. Nu conta că unii eram mai frumoși și alții mai urâți, că eram grași, slabi, amuzanți sau netalentați. Ne unea numitorul comun și anume dorința de a scrie pentru necunoscuți ceea ce ne trecea nouă prin cap.
De mult tot vreau să scriu un articol în care să le mulțumesc tuturor celor care mi-au făcut anul mai bun, precum și companiilor care s-au gândit la mine în perioada asta și mi-au trimis câte o atenție. Serios că apreciez și mă simt foarte răsfățată!
Mâine începe școala. Sunteți deja de câteva zile/săptămâni în febra pregătirilor, ați cumpărat până și buchetul de flori pe care copilul vostru o să i-l dea mâine doamnei, hăinuțele sunt pregătite, pantofiorii noi sunt și ei în hol, ghiozdanul e făcut, ați pregătit chiar și pachețelul pentru mâine. Mai rămâne să vă gândiți și la celelalte Read More …
Abia acum, când sunt în mijlocul unui experiment culinaro-dietetic care mă face să conștientizez tot felul de obiceiuri proastea, mi-am dat seama că nu am povestit niciodată pe blog, pe larg, despre dependența de picături de nas. Am fost ani buni dependentă de Rinofug și Bixtonim. Și când zic dependentă, nu exagerez cu nimic. Pantalonii Read More …
În adolescență, nu am avut norocul tinerilor de azi, să pot asculta absolut orice melodie la orice oră. Playlistul meu era compus din câteva sute de melodii, majoritatea vechi, pe care le primisem pe câteva CD-uri odată cu calculatorul.
Spuneam „Da!” în fața ofițerului stării civile, apoi petreceam la un restaurant căruia nu i-am mai călcat de-atunci pragul, după care plecam într-un fel de săptămână de miere. Nici buletin n u mai aveam, era cu gaură, că tocmai îmi schimbasem numele și noul act de identitate nu a fost gata înainte de a pleca.
A fost o vreme când, la fel ca toate oraşele reconstruite de Ceauşescu & comuniştii săi, Deva era un oraş gol şi trist. Sau poate nu neapărat trist, dar arăta exact ca un apartament proaspăt zugrăvit, în care nu ai apucat să pui mobilier, pentru că nu ţi-au rămas bani decât de un linoleum şi Read More …
Am început liceul în 1997 – realizez că este posibil ca unii dintre voi să vă fi născut atunci, dar nu sunt bătrână, sunt ca vinul, cu cât mă învechesc, cu atât îmi creşte valoarea. La şapte ani după căderea regimului comunist, nu aveam „de toate”, ca acum.
Vara lui 2007. Aveam 24 de ani şi eram deja sătulă de job-uri prost plătite, aşa că hotărâsem să iau viaţa în piept şi să mă mut în marele Bucureşti.
Cam după ce am înţeles ce-s raspinării, am avut, pentru o scurtă perioadă de timp, o altă dilemă cauzată de exprimarea altora: cine este Sperţi şi cine l-a autorizat pe el să vorbească despre sucuri? Oare toate sucurile sunt la fel?, întreba o reclamă din anii ’90. Să ascultăm ce spune Sperţi.